Noi si Diabetul

Archive for the ‘despre noi’ Category

Pentru ca in ultima vreme m-au contactat mamici de dulcinei aflati in perioada de debut  m-am gindit  ca gindurile  si amintirile  noastre ale celor cu state mai vechi in ale diabetului, referitor la acea perioada delicata, le-ar putea fi  de folos asa ca am rugat mamicile din gasca sa ma ajute cu acest articol.

Amintindu-mi de perioada de debut in diabet,  primele ginduri care-mi vin in minte sunt: soc, durere, lacrimi, foarte multe lacrimi varsate, multe intrebari  ‘de ce Aida?’,  senzatia ca cineva m-a rupt in bucatele si nu ma mai pot aduna, ca intreg universul s-a prabusit peste noi, durere, durere, durere…  Si din nefericire  inca puternice sunt si resentimentele fata de cadrele medicale care ne-au avut in grija -sau mai bine zis care n-au stiut  cum sa ne aiba in grija. Imi aduc aminte de setea, nevoia de informatii, de teama de a tine penul in mina, de teama ca niciodata nu voi sti ce si cum sa-i dau copilei sa manince, de disperarea  cu care  o vinam pe dna Mirela -asistenta specializata in diabet ptr a-i mai adresa cite o intrebare.  Trist dar adevarat, o asistenta era in acel moment  cadrul medical care parea cel mai competent in acest domeniu, medicul specializat in diabet fiind in concediu la acea vreme, iar restul fiind ‘varza’  dar ‘batosi’. Despre perioada noastra de debut  am scris in 2010 cind am decis  sa fac acest blog. Dar sa nu uit lucrul cel mai important… SPERANTA a aparut cind ajunsa in cabinetul doamnei doctor  Vlaiculescu, aceasta mi-a aratat  un articol cu o batrinica  care-i facuse fata cu brio diabetului si inca o facea.  Rabdarea  cu care doamna doctor Vlaiculescu a raspuns atunci multelor mele intrebari -unele poate chiar stupide, vocea  calda a dumneaei impreuna cu acest  articol m-au facut  sa inteleg  ca DA!  pot merge mai departe iar fetita  mea  POATE  AVEA  O VIATA (normala). 

Asa cum spus in primele rinduri, la acest articol m-au  ajutat  si prietenele mele dragi, ‘surorile de suferinta’ asa ca in continuare urmeaza gindurile-amintirile lor, si  le multumesc tare tare mult ca au avut puterea de a le impartasi cu noi:

Sunt mamica unui baietel de aproape 2 ani si 7 luni care a fost depistat recent cu DZ tip 1. Sunt trista si nu exista zi sa nu plang si nu reusesc sa ma impac cu ideea asta si nici nu cred ca voi reusi vreodata. Ma uit pe pozele acestor fetite si nu pot sa cred ca niste copii atat de frumosi si destepti sunt chinuiti de asa o boala. Incercam din rasputeri sa il tinem echilibrat si sa invatam cat mai multe dar cu siguranta acest lucru necesita mult timp. Nu mai cunosc pe nimeni cu care sa discut aceasta problema si imi este foarte greu. As fi poate mai linistita daca cineva mi-ar spune ca pe viitor va fi mai bine si nu cum e acum cand tremura carnea pe mine de fiecare data cand ii testez glicemia si cum sar din pat de fiecare data cand se misca noaptea in patut.. -Asa scria Alina mamica unui suberb baietel- mascota grupului nostru, pe forumul de dulcinei, chiar cind se aflau in perioada de debut

 Si iata ce zice aceeasi Alina, astazi,  la 2 ani si jumatate distanta in timp:  M-am intors putin in timp………parca  a trecut o vesnicie…parca ne-am nascut cu “prietenul” nostru diabetul, nu mai stiu cum e sa traiesti fara aceasta afectiune desi au trecut doar 2 ani si jumatate. E greu de descris ce simti in acel moment. Numai cine trece prin aceasta experienta, intelege. Am recitit forumul….acolo a fost salvarea mea pentru inceput. Eram in spital si sotul meu mi-a spus ca exista un forum si ca atunci cand vom merge acasa sa intru si sa scriu ca sunt mai multe mamici care trec prin aceasta grea incercare. Dupa 2 saptamani de spitalizare in care nu am stiut ce e cu mine si in care puiul meu era total bulversat si chinuit , dupa 2 saptamani in care informatia venea buluc peste noi am ajuns si acasa fara glucometru, fara experienta(daca pot sa spun asa), fara glucagon, fara ace, fara nimic. Eram disperata, traiam un cumul de sentimente, eram furioasa, trista , plangeam fara incetare, eram speriata, ingrozita chiar. Daca am fi pregatite pentru o astfel de experienta poate ca am suporta debutul acestei afectiuni mai usor, desi sincer daca ma gandesc mai bine , nu cred ca cineva poate fi pregatit vreodata. Ce ma durut cel mai tare a fost cand domnul profesor mi-a spus diagnosticul DIABET TIP 1 DEPENDENT DE INSULINA PE VIATA. Stiam cate ceva de acest tip de diabet dar, cand a spus PE VIATA am inmarmurit si ore in sir, parca un tren trecea peste mine intr-un mod mult prea insistent si prea greu de suportat. Am avut noroc de sotul meu care e mai puernic si mai calculat desi se citea disperarea si in ochii lui, dar care reusea sa ma mai linisteasca pentru cateva minute si care ne-a fost mereu alaturi.
  Am scris pe forum pe 20.05.2011 si imediat mi-a raspuns Ioana. Si asta a fost salvarea noastra. Am aflat de blog, de minunata noastra Doamna Doctor si de experienta altor mamici.
  Trebuie sa recunosc ca sunt o norocoasa ca am intalnit oameni minunati si ca am reusit sa ies din acel cerc vicios din care credeam ca nu voi iesi niciodata. O iubesc pe Doamna Doctor care pentru mine insuseste toate functiile posibile, este in primul rand un om minunat si cu o reala valoare, este o fiinta care se dedica trup si suflet si iubeste tot ce face,   este daca pot spune asa, confortul meu psihic si nu numai. O iubesc si pe Ioana care investeste timp, dragoste si pune suflet pentru ca noi mamicile si puii nostri sa suferim cat mai putin si sa stiim cat mai multe,  fara de care nu ajungeam acum in acest grup minunat si le iubesc si pe celelalte mamici de suferinta intre care s-au legat stranse prietenii. Acum suntem o familie mare, asa cum spune Doamna Doctor si e mare lucru. Noi, suntem bine ne parcurgem firul vietii normal, cu glicemii mai mari sau mai mici dar cu liniste in suflet stiind ca oricand si oriunde am fi exista cineva care la capatul celuilalt fir ne va raspunde si ne va incuraja,  ne va sfatui, si ne va ajuta sa ajungem mereu pe drumul cel drept si bun. Va iubim Doamna Doctor si sper sa aveti o viata minunata, lunga si presarata numai cu bucurii si fericire alaturi de cei dragi.
  Si nu uitati dragi parinti Dumenzeu ne iubeste, trebuie doar sa ii cerem ajutor si putere sa trecem peste toate incercarile acestei vieti.
  Dupa ploi si furtuni iese si soarele. La noi asa a fost.
  Va pup si va inbratisez cu drag.

Geanina- o alta ‘surioara de suferinta’ si   mindra ‘posesoara’ a unui viitor  paleontolog isi aminteste despre debutul diabetului  : Ca la toata lumea, diabetul a intrat pe usa noastra cu clasicele “poliurie”, “polidipsie” si oboseala nejustificata. Imi amintesc ca Mihnea ajunsese la 19 kilograme la o inaltime de 128 cm. Era slab si obosit si s-a plans ca il ustura cand face pipi. Am facut o urocultura si a iesit o infectie urinara. Cand ne-am dus la doamna doctor de familie si l-a vazut pe Mihnea cat era de slab si de obosit ne-a trimis sa facem analize. Primele analize le-am facut pe 7 decembrie, iar pe 8 m-am dus sa iau rezultatele. Toate erau in limite, mai putin glicemia, care era 179. Am sunat-o pe doamna doctor si mi-a spus sa nu-i dau nimic dule, iar a doua zi sa-i repetam glicemia.
A doua zi Mihnea a implinit 6 ani si am inceput ziua mergand sa facem din nou glicemia. Dupa amiaza s-a dus sotul meu si a luat rezultatul, iar glicemia era 282. Cand ne-am dus mai tarziu la doamna doctor ne-a trimis direct la Budimex, asa ca in loc sa sarbatorim implinerea celor 6 ani, ne-am internat cu surle si trambite la Budimex. Nu am inteles si nu inteleg nici acum de ce i-au facut analize si la cemera de garda si pe sectie. O doamna asistenta foarte “amabila” mi-a spus ca nu-i recolteaza analizele daca copilul nu se linisteste (era ora 23, copilul era obosit si suparat ca in loc sa se distreze de ziua lui el este la spital), dar pana la urma o alta asistenta impreuna cu o domnisoara rezident si cu mine l-am imobilizat pe Mihnea si i-au recoltat sange. Din pacate pentru ele, Mihnea a inceput sa urle sa vina politia, pentru ca la spital nu sunt in stare sa se poarte bine cu copiii.
Una peste alta a trecut noaptea iar a doua zi am intalint-o pe doamna doctor Mihu care mi-a spus ca Mihnea are diabet si m-a intrebat ce pregatire am, ca sa stie cum imi explica ce se intampla in organismul lui Mihnea. Mi-a dat o carte despre diabetul de tip 1, si pentru ca era vineri si urma week-end-ul mi-a spus sa studiez, sa concep niste meniuri si sa stabilesc un program zilnic. Am citit cartea, am facut ce mi-a spus doamna doctor si luni cand s-a intors la spital mi-a spus ca sunt pregatita sa plec cu Mihnea acasa a doua zi. Am rugat-o sa ne mai tina o zi pentru ca schimbase schema de insulina a lui Mihnea si imi era teama de reactiile pe care le va avea la insulina cand vom ajunge acasa.
Asa ca dupa 5 zile de spitalizare am plecat acasa, cu cartea pe care acum o studiaza Mihnea si cu o foita de hartie pe care sria cum sa fac corectii in cazul in care glicemia este mica sau mare. Pe doamna doctor am sunat-o o data, la cateva zile dupa externare cand Mihnea a avut glicemia mare si mi-a spus ca de aceea mi-a dat hartiuta aceea, ca sa stiu cum sa ma descurc acasa cu glicemiile.
Bineinteles ca a urmat o perioada in care am cautat pe internet informatii despre diabet, in care am sperat ca vom gasi un tratament minune pentru diabet, in care am dorit sa discut cu alte mamici, iar intr-un final am gasit forumul mamicilor de dulcinei, iar apoi blogul Ioanei.
Blogul Ioanei l-am descoperit dupa prima noastra internare la Buzias, la Centrul Cristian Serban. Am fost la Buzias in aprilie, la patru luni dupa debut. Acolo am cunoscut alte mamici care erau la inceput ca si mine, Mihnea acunoscut alti copii ca si el si s-au legat primele prietenii. Dar tot acolo am aflat ca Mihne ar mai putea avea o afectiune autoimuna, care se poate asocia cu diabetul, si anume intoleranta la gluten
Cand ne-am intors acasa am fost la Grigore Alexandrescu la doamna doctor Cristina Becheanu, care este un medic siun om deosebit si am facut noi analize si biopsia intestinului subtire. Din pacate rezultatele analizelor au aratat ca Mihnea are si intoleranta la gluten, asa ca am inceput si regimul fara gluten.
Din fericire pentru noi in septembrie 2011 a avut loc prima intalnire de la Academia mamicilor de dulcinei, cand am cunoscut “gasca” de mamici si pe doamna doctor Mihaela Vlaiculescu, care este in primul rand un om minunat si un medic extraordinar. Pentru noi doamna doctor este cel mai important sprijin in ceea ce-l priveste pe Mihnea, pentru ca oricat am invata noi despre diabet si oricate cunostinte am acumula, este esential ca cineva sa-ti spuna ca este bine sa procedezi intr-un anumit fel.
Ce pot sa le spun mamicilor care sunt la inceput este ca nu trebuie sa se dea batute si trebuie sa fie tari pentru copiii lor. Au fost momente in care a fost greu, cand Mihnea apus intrebari, dar consider ca este foarte important sa fim sinceri cu copiii, sa incercam sa ii invatam cat mai multe despre diabet si sa ii incurajam tot timpul.
Ca sa incei cele “cateva randuri” intr-un ton optimist, eu cred ca daca credem ca totul va fi bine, ni se vor intampla lucruri bune. Cea mai importanta performanta a lui Mihnea a fost ca in vara a fost singur in tabara cu doamna invatatoare si cu colegii lui. Bineinteles ca ne-am sfatuit cu doamna doctor, care nu este un bun sfatuitor numai in probleme legate de diabet ci si in probleme legate de sufletelul copiilor nostri si am schimbat schema de insulina astfel incat sa nu fie nevoie sa se verifice glicemia pe timpul noptii si l-am lasat sa-si ia zborul o saptamana. Vorba doamnei doctor, noi nu am dormit bine, dar copilul a petrecut o saptamana minunata cu colegii si cu doamna invatatoare care este o persoana minunata si care s-a implicat de la inceput in povestea noastra cu diabet si intoleranta la gluten. Mihnea a convins pe toata lumea ca se poata descuca cand a spus ” Ma duc singur in tabara, tu da-mi mancarea fara gluten ca le spun eu doamnelor de la bucatarie cum sa-mi gateasca, iar cu diabetul sti ca ma descurc.”
A fost socant, a fost greu, a fost cumplit cand am aflat ca Mihnea are diabet, a fost greu si cand am inceput regimul fara gluten, dar odata cu trecerea timpului senzatia de durere s-a estompat si am intrat intr-un rimt cu care ne-am obisnuit. Miruna, care avea doi ani la debutul diabetului la Mihnea m-a intebat de curand daca ea va face diabet cand va creste ca Mihnea, pentru ca a vazut ca multi prieteni de-ai lui Mihnea au diabet.
Cred ca depinde numai de noi sa nu ne lasam invinsi de diabet si mai cred ca dulcineii nostri sunt mult mai puternici decat credem noi si ca pot face tot ce viseaza, chiar si sa ajunga in desetul Gobi din Mongolia si sa  caute fosile de dinozauri, asa cum viseaza Mihnea. Tine de noi sa le dam puterea sa creada ca diabetul nu-i va impiedica sa-si implineasca visele.”

 Paula mamica Dariei -viitoare stea a tenisului, este si ea alaturi de noi cu urmatoarele ginduri:  Despre debut…îmi aduc aminte dimineața aceea de 17 Octombrie  de parca a fost ieri… După ce Daria s-a trezit de doua ori peste noapte sa meargă la toaleta, cand ne-am trezit sa ne pregătim de serviciu si de școala am hotărât sa-i verificam glicemia, având in casa aparatul folosit de soțul meu depistat cu diabet tip 2 pe cand fetița noastră avea 4 ani.
Aveam amândoi trupurile inghetate, ne citeam in ochii unul  altuia teama, de parca știam deja răspunsul…setea si urinarile frecvente erau semne ale diabetului…am alergat-o prin camera încercând s-o convingem ca nu va durea decât puțin, sa-i explicam ca trebuie sa punem o pictura mica-mica pe acea lamela, ca la microscopul la care ea studia gelul de baie si scamele de pe covor…” De ce mami? De ce trebuie sa faci asta? ” ma întreba plangand puiul meu… Am reușit … Am intepenit privind glucometrul! 207 mg/dl!
Mi-am luat copilul in brate si am început sa plâng…Nu Doamne, dacă existi, nu fa asta! Nu copilul meu! Strigam si-mi strangeam copilul in brate…eram in 17 Octombrie, o zi de joi iar pe 23 Octombrie Daria implinea 7 ani…doar 7 ani si urmau alți 60-70-80 …cu diabet?! Ma intrebam…
L-am sunat apoi pe doctorul sufletului meu si al Dariei la vremea aceea ( acum mai avem o mama medic pe nume Mihaela Vlaiculescu), doctorul Cirstoveanu care o știa pe Daria de la 3 luni si la care apelam pentru vaccinuri, raceli, întrebări de tot felul legate de creșterea copilului.  Mi-a spus: “nu vreau sa va sperii dar veniți cu ea acum la Marie Curie la DNA dr Mihu, etaj 6, sectia diabet si vorbim apoi”. Am plecat la spital si acolo am rămas pana marți cand eram pregătite sa plecam acasă si sa ne “descurcam” singuri…
Îmi aduc aminte desenul făcut de Daria cu cariocile, cu câteva zile înainte de dimineața aceea.  O coala desenata cu negru, un pat si cineva pe pat.  Am întrebat-o ce reprezintă si mi-a zis ca nu știe, era obosita si asta a simțit ca vrea sa deseneze…
Îmi aduc aminte ca ne plimbam prin curtea spitalului, vorbeam dar nu ma auzeam, eram acolo dar nu știam ca sunt…într-una din zile am lăsat copilul in salon cu soțul meu si am plecat la cabinetul doamnei doctor sa mai vorbesc cu dansa despre ce si cum sa fac…cand am ieșit de acolo am privit icoanele pictate pe peretii holului sectiei de diabet si m-am prăbușit plangand…nu știu cât am stat acolo, mi-am dat seama la un moment dat ca TOT CE MI-AM DORIT DE LA VIATA, era lângă mine, in genunchi si-mi spunea ” nu plânge mami! Ai văzut copiii din curtea italului in carucioare, ei nu pot merge, nu vorbesc, eu sunt bine, fac doar niște injectii!” Plecase din salon sa ma caute si m-a găsit acolo si a simțit nevoia sa ma incurajeze….ca o mama pe copilul ei…
Iar eu care nu ma puteam concentra deloc sa înțeleg cum actioneaza hidrati lenti, rapizi, insulinele….știu de ceva vreme ca socul acela a scurtcircuitat ceva in creierul meu, eu care eram capabilă sa fiu receptiva la oricate discuții se purtau in jurul meu si sa le retin, de atunci nu mai pot, de multe ori nu țin minte anumite detalii…
Vreme de un an am studiat Internetul căutand soluții, cu cateva luni inainte fusesem avansata in pozitia de director vanzari la societatea la care eram angajata si trebuia sa imi fac treaba bine, sa nu ma gandesc prea mult la problemele mele, sa zambesc tuturor si sa am intalniri cu colaboratorii nostrii, insa in fiecare seara ma urcam in masina firmei sa plec catre casa si tot drumul plangeam si speram sa fie un cosmar doar si in curand sa ma trezesc din el. Pana într-o seara, la aproape un an de la debut, cand am parcat mașina in fata blocului unde locuiam, mi-am stres lacrimile ca in fiecare seara, mi-am “luat” zâmbetul ca in fiecare seara si m-a cutremurat un gând: cum am ajuns deja acasă? Nu știam pe ce străzi am circulat, “probabil aceleași”  – am incercat sa ma linistesc singura. Bine! dar la ce semafoare am oprit? cui am cedat trecerea? ce am vazut in drumul meu spre casa?! Dar ieri? NIMIC. Nu-mi aduceam aminte nimic, in fiecare seara drumul spre casa imi era necunoscut.
atunci m-am trezit din “inconstienta”, putea intra o alta masina in mine ca sigur n-as fi stiut, n-as fi reactionat, nu aveam voie sa mor, copilul meu are nevoie de mine…eram ca un robot toata ziua la serviciu si in drumul spre casa eram doar eu cu mine, cu intrebarile si rugile mele catre Dumnezeu. Copila mea nu a stiut nimic din toate astea pentru ca aveam grija sa ma “refac” in parcare si sa-mi afisez zambetul de voie buna.
Au urmat ședințele la homeopat si  a urmat si un astfel de tratament cu “pancreatinum”, “insulinum”, am mers la psiholog si eu si ea, câteva sedinte mai ales ca nu vroia sa spună copiilor de clasa si de joaca nimic despre diabetul nostru, am fost la piramidele de la Cheia, am făcut masaj de relaxare cu terapie reiki si reflexoterapie pentru activarea unor glande si a pancreasului la nivelul talpii ( despre care ea n-a știut crezand ca-i doar de relaxare, la vremea aceea făcea masaj la coloana si soțul meu pentru ceva dureri, venea-vine si acum DNA Maria, draga noua).
Între timp, am aflat de pe net despre diabetul tip Mody, făcusem in spital o analiza a celulelor pancreatice si rezultatul acestora a fost favorabil diabetului tip Mody, celulele producatoare de insulina nu erau distruse. Am scris unor clinici de cercetare in diabet si endocrinologie din Anglia si SUA si in urma acestui rezultat, a unităților mici de insulina necesar/kg corp, ne-au cerut sânge si după 6 luni am aflat ca si ea si sotul meu au diabet mody, cromozomul HNF1A fiind modificat.
Ca o observatie, ni s-a transmis ca atunci cand nu va mai fi in creștere, e posibil ca glicemiile sa fie tinute in frau cu o pilula ca la diabetul de tip 2.
Ulterior, am descoperit si o tiroidita autoimuna hashimoto pentru care ia eutyrox.
Cam atât acum…e dureros sa vorbesc despre asta, cred ca a existat o viata înainte de diabet pe care nu mi-o mai amintesc sau nu vreau sa mi-o amintesc…iar asta e o alta viata…si pe lângă fericirea de a avea glicemii bune, sunt fericita ca am cunoscut niste oameni minunati: DNA dr Vlaiculescu, Mamicilor copiilor cu diabet cu care “vorbesc” aceeași limba, copii astia minunati cu diabet mult mai responsabili decât alti copii. Diabetul m-a învățat sa iubesc mai mult, sa-mi arat dragostea mai des, cât de des pot, sa rezonez la durerile altora pentru ca știu ce înseamnă suferinta, sa petrec mai mult timp cu copilul meu lăsând cariera pentru ai fi alături ( am demisionat din funcția de director acum 2 ani si am pornit o activitate asemanatoare dar pe cont propriu pentru a putea petrece mai mult timp împreuna cu fiica mea).
Iar acum cu ajutorul Dexcomului, dorm noaptea! Ma “piuie” el cand glicemia e mare sau mica. Cam atât pentru seara asta, am plâns cât pentru o luna deruland filmul acesta…acum ii multumesc lui Dumnezeu ca e “doar” atât si-l rog sa-i dea copilei mele intelepciunea de a lua decizii singura cand va fi mare, îi spun ca n-am înțeles “de ce ea” dar am renunțat sa mai întreb spunandu-mi ca nimic pe lumea asta nu-i întâmplător si într-o zi voi înțelege mai mult, il rog sa ma ajute sa rămân sănătoasă sa-mi pot îngriji copila, sa-i fiu aproape si s-o susțin in tot ce face. Va pup pe toate si pe toți scumpicii vostrii!

Si ultima dar nu cea din urma , Ana -jurnalista noastra draga, cea mai experimentata  dar totodata poate si cea mai greu incercata mamica din gasca noastra: Ufffff….e tare greu să fac ceea ce imi cereți. Citesc de câteva zile postarile voastre (inainte de acesta postare au circulat mailurile doar intre noi -gasca)  amintirile  si , culmea…..desi eu sunt jurnalist de meserie, nu reușesc să scriu. Plang si incerc sa fiu cerebrala . E greu , va spun din suflet !
In cei 8 ani de diabet s-au întâmplat atât de multe lucruri , au intervenit atât de multe schimbări , încât nu știu ce sa scriu mai repede. Pe de altă parte este atat de dureros sa aștern pe hârtie cum a fost acum 8 ani……

Totul a inceput prin septembrie 2005. Alex avea 11 luni cand a fost diagnosticat cu diabet . Am ajuns la Budimex , intr-o zi mohorata de toamna , 19 septembrie 2005 , ziua pe care nu o voi uita niciodata . Ziua in care viata mea si a familieie mele s-a schimbat . Ziua in care am incetat sa mai fim noi, familia noastra draga si plina de vise si sperante. Copilul nostru  a fost diagnosticat cu diabet ! Doamne , stiam atatea lucruri despre diabet , incat am zis nu se poate ! Un var avea diabet la vremea aceea si  stiam deja si aveam cat de cat idee despre hidrati si insulina ( doar ca notiuni ).

2 medici pediatri din Giurgiu nu au reusit sa isi dea seama ca are diabet , eu nici atat …am ajuns la Budimex , dupa ce sotul meu si-a pierdut cumpatul si a zis :”HAI LA BUCURESTI , CA DAU CU EI DE TOTI PERETI ( cu medicii din Girugiu ). NU VEZI? COPILUL ARE PROBLEME SI NU STIM CE !!!!!”
La Budimex am intrat la camera de garda , l-am dezbracat , a fost consultat de o d-ra dr rezident. Cand l-a vazut dezbracat  a observat ca are o iritatie in zona genitala . O iritatie pe care eu am ignorat-o si am tratat-o cu leacuri babesti( crema de galbenele, spalat cu ceai ). Nici nu am mai tinut cont de ea. Insa , dr a vazut-o si m-a intrebat d ecate zile este asa …ce alte simptome mai are copilul. Am inceput sa ii povestesc din nou, tot ce vazusem eu modificat la el. La auzul vorbelor mele , o vedeam cum i se transforma mimica fetei . M-a intrerupt si a zis :”hai pe sectie sus !”. Nu stiam pe ce sectie , a zis la etajul 6 …..cand am ajuns sus ( eram cu sotul si nasul lui Alex ) am vazut sectie DIABET ….am simtit cum fuge pamantul de sub mine . Am intrat in cabinet , i-au luat glicemia din deget , dupa ce l-am tinut fedeles in brate …..asteptare ….aparatul arata HIGH . Am zis nu , este o greseala , nu se poate !!!!!!!!! E un cosmar, trebuie sa ma trezesc !!!!!.
Asistentele au zis ca repete testul, l-au dezinfectat pe degetel , au zis sa nu fi avut ceva pe deget. iar glicemie, asteptare ….HIGH!!!!!!!!!
Aceea a fost clipa mea in care am simtit cum mi se rupe sufletul, totul se naruie , m-au navalit ganduri si totodata imi simteam mintea blocata . Strangeam baiatul in brate , plangeam , ele imi spuneau ca trebuie sa ii dau drumul , trebuie dus in terapie intensiva urgent .
Mi l-au luat !!!! De aici , am un black-out …..numai imi amintesc mare lucru….NU stiu cat a durat socul meu , ca durata . Nu am interbat niciodata pe cei care erau cu mine. Nu am vrut sa stiu.
Bebelushul meu , puiul meu care inca nu stia sa spuna MAMA …avea diabet . Imi amintesc salonul din terapie . Asa imi revin amintirile. dignosticul “D-na , are diabet . Are nevoie de ajutor ugrent!!!!” Si apoi patul de spital , Alexicu’ plangea. Avea o perfuzie bagata in piciorush . un aparat piuia la capul lui . ceva ce semana cu un cantar electronic. Dimineata am aflat ca era pompa de insulina . Au urmat zile de panica, nu stiam ce sa fac , cum sa fac . Imi spuneau calculeaza atat , da-i atat . Plangeam si imploram sa ma ajute sa inteleg. La 3 ziel dupa  diagnostic, cand a trebuit  sa mergem la cabinetul asistentelor , mi-au pus pen-ul in mana si au zis : Faceti insulina, d-na Bogdan!”…..am inlemnit, am spus ca nu stiu , ele il tineu starns in mana ( 2 d-ne asistente ) , alta langa mine , urmarea ce fac ….asa am facut prima insulina copilului . Mi-au zis …acasa asta va trebui sa faceti dvs .
……………………………………………………………………….

 Numai pot scrie ….va rog , e dureros sa dezgrop acele amintiri si sa traiesc din nou  acele sentimente , Plang acum …
Cert este un lucru. In toti anii astia mi-am dat seama , ca D-zeu alege special pe unii dintre noi sa duca asemenea cruci . D-zeu alege oamenii puternici care pot duce, dar mai ales oamenii speciali. Copiii cu diabet sunt speciali, maturi , mai inteligenti…..Mi-a demonstrat-o viata mea de pana acum . Alex este puternic , stie ce are , accepta , spune cu usurinta si altora.

Am avut si oamenii potrivi langa noi si nici eu nu am ezitat sa cer ajutor si sa caut   informatii . Setea mea de informatii era mare.
Multumesc dr.Mihaela Vlaiculescu, multumesc dana (psihologul si prietena lui Alex ) , multumesc prietenelor mele , mamicile de dulcinei. Voi sunteti prietenii nostri pe care ii iubim mult , voi ne sustineti, ne intelegeti,  vorbim aceiasi limba .

Nu stiu ce sa mai scriu . Am multe de povestit din cei 8 ani de diabet . bucurii, necazuri, sentimente si trairi , momente din viata noastra cu diabet .

 va pup pe toate , scuzati-mi incoerenta , dar ….e greu sa reinvii acele clipe ….

Va multumesc fetelor pentru gindurile voastre!

Ce as mai putea eu oare sa mai spun!  Sa va spun sa va stergeti lacrimile? Nu o sa fac asta ba dimpotiva  cred ca daca simtiti  nevoia sa plingeti ar trebui sa o faceti cu toata puterea, cu toata fiinta voastra, ca sa va descarcati, insa daca puteti,  faceti asta   fara sa va vada puiul vostru.  Nu-l incarcati cu sentimentul de vina ca el este motivul pentru care mama este trista.  Timpul este aliatul nostru si sa speram ca  le va rezolva pe toate, timpul va mai astompa durerea  noastra, timpul ne va ajuta sa zimbim din nou, in timp  invatam sa ne ‘imprietenimi’ cu diabetul si sper ca nu peste mult timp daca nu leacul mult asteptat  macar  pancresul artificial va veni.

si… daca-mi permiteti…un sfat ca de la parinte de dulcinel la printe de dulcinel: incercati sa pastrati cit mai mult NORMALITATEA  in viata voastra. Pina la urma copiii nostri au diabet  si nu trebuie ca diabetul sa-i aiba pe ei.

Si daca voi nu aveti inca ‘gasca’ voastra,  sunteti  oricind bineveniti aici pe blog si va promit  ca intotdeauna va voi auzi si va voi raspunde devenind cu totii o mare gasca.   Si daca aveti intrebari legate de diabet  va reamintesc ca impreuna cu doamna doctor am initiat acele articole  ‘Noi intrebam, Mihaela raspunde’.

Numai bine, si asa cum am mai spus si altadata  ‘la naiba cu diabetul ca nu ne-a facut  el pe noi!’

Era o iarna friguroasa… Noua, pisicutelor hoinare, nu prea ne plac iernile pentru ca nu avem unde ne incalzi in zilele si noptile reci. Cum hoinaream eu prin frig intr-o zi nu prea geroasa, dar cam neplacut de rece pentru mine, o biata pisicuta obosita si un pic cam …zdrenturoasa, am ajuns in dreptul unei casute care avea ceva special, ceva ce m-a atras in mod deosebit; aveam sa aflu mai tarziu ce anume era. M-am apropiat tiptil, m-am cocotat pe marginea fereastrei si… ce sa vezi ? Pe masa din bucatarie statea tantos un castron plin cu smantana! Cred ca pe mine ma astepta pentru ca era numai buna pentru burtica mea goala. Asa ca mi-am facut curaj si…tup, dintr-o saritura eram langa castronul ce-mi facuse cu ochiul.

Abia terminasem de lipait toata smantanica, care tare buna a mai fost, cand a aparut de nu stiu unde o fetita cu cei mai frumosi ochi caprui pe care-i vazusem vreodata. Am crezut ca este zana buna din castelul de clestar!
……………………………………………………..
Lucrul ce ma leaga insa si mai mult de buna mea prietena este faptul ca amandoua avem diabet. Da, ai inteles foarte bine, avem DIABET si suntem vesele si nazdravane si cele mai bune doua prietene. Si cate nazdravanii nu facem noi impreuna? Dar despre asta o sa-ti povestesc incet, incetisor. Dar pana atunci hai sa descoperim impreuna ce inseamna DIABETUL.

Acesta este doar un fragment din cartea Mieunica, Aida si Diabetul, carte pe care am scris-o impreuna cu doamna doctor Mihaela Vlaiculescu si care , speram noi, va ajunge cindva, cumva, in minutele dulcineilor abia diagnosticati ajuntindu-i sa inteleaga mai usor ce este diabetul.

In Decembrie 2012, cind am pus mina cu emotie pe unul din primele exemplare ale cartii nu mi-am imaginat ca voi culege roadele muncii mele atit de curind. Si de ce spun asta? Desi noi n-am ascuns niciodata ca avem diabet si ne-am purtat absolut natural in orice situatie si locatie ne prindea testarea glicemiei sau chiar insulina si masa principala, nu stiau chiar toti copiii din clasa Aidei ca ea are diabet. De curind insa, doamna invatatoare a frumoasei mele copile i-a anuntat pe toti copiii ca trebuie sa aduca la scoala o carte care va face parte din biblioteca clasei. Aiduta mea m-a intrebat daca ea poate sa duca la scoala Mieunica, Aida si Diabetul.
In ziua cu pricina, Aida s-a intors de la scoala bucuroasa ca acum toti colegii stiu de diabetul ei si ca sunt multi doritori sa imprumute cartea. Mi-a aratat o adevarata ‘waiting list’. Peste alte doua zile se auzea prin clasa Aidei: ”Andy tu stii ce este aia hipoglicemie? Dar hiperglicemie?”

Concluzia: fie si numai pentru acest episod a meritat din plin sa pun pe hirtie fiecare cuvintel al povestii despre diabet.

Cei care-si doresc un exemplar al cartii sunt rugati sa-mi dea adresa fie aici pe blog fie pe mail ioanatoma2010@gmail.com

Glicemii bune sa aveti si o zi minunata!

Ce-am mai  facut  noi  si diabetul nostru  in ultimul  timp?  Multumesc  lui Dumnezeu, reusim  sa convietuim  foarte  bine, chiar pacalindu-l  (pe  diabet  binenteles)  uneori. 

Acum, mica mea  dulcinica  este  scolarita de clasa  a doua,  tot  atit  de  iubitoare  de scoala (inca   ) , mare  amatoare  de distractii ,  cumintica  , isteata  si la fel  de vesela  ca intotdeauna.  Doamne  cit  de frumos  ride  omuletul  asta!  Cind  simte  ea  ca nu si-a facut  norma  de veselie  intr-o  zi  vine  seara  la mine  si-mi  zice:  ”mami  gidila-ma  te rog” , asa  ca ma conformez  si incepem programul  de  jughineala.  

*Dupa  primele 2  luni de scoala, la sfirsitul  lui Octombrie,  ne-am  bucurat  si  de o mini vacanta  cu  aer  proaspat  de munte.  Am  dat  o fuga  pina la Predeal  intr-ul  loc  absolut minunat  ce-ti  ofera  toate deliciile vietii:  sauna, jacuzii,  piscina, loc de joaca pentru  copii si… bucatarie  unde-i  pot  pregati  in  conditii  optime masa  si  gustarile copilei  mele.   Aici rasfat  total, trezit  tirziu (gratie  minunii  ce poarta  numele  de Lantus), innotat in  piscina pina ce copila  avea  degetelele  crete.  Hipoglicemiile  le-am  prevenit  prin  mini  gustari  luate  pe scara  piscinei     Intre bucuriile acestei vacante  se  numara si plimbarile  pe coclauri  dupa  resurse   ce  le  vom folosi cit  de  curind  pentru  a manufactura  obiecte  pentru  bazarul de Craciun, vizitatul  Bisericii  Neagre  din  Brasov  unde  minunata  mea  copila ne-a  fost  un mini  translator din  germana  in romana (noi  nu stim  o boaba  de germana dar ea  este fascinata  de aceasta invatind-o  cu mare  drag), mini excursia facuta  la Trei Brazi.  Ce mai,   a fost  o  super  mini vacanta.  Mai vreeeeaauuuu! 

*Simbata  trecuta (cu citeva zile in avans)  am  sarbatorit  cei  2  Gabrieli din familia noastra:  sotul  dar si  dulcinica  noastra care  poarta  si  numele de Gabriela. S-a lasat  cu  veselie  mare,  baloane, karaoke, si… glicemii  setate  parca  pe valorile 80-90  in conditiile  in care pentru  a  nu  face hipo  i-am  dat copilei  sa  bea cite  o  jumatate  de pahar  de suc in mod repetat, iar rapida  de seara  nici  n-am  mai facut-o.  Tort  ca de obinei.. nu a mincat  deloc. Nu stiu  de ce  dar  se  pare  ca domnisorica mea  nu-i amatoare  de  acest  desert.  Dimineata  urmatoare ne-am  bucurat  de  o  glicemie  buna  asa   ca  inca  odata  am reusit  sa  fentam  diabetul  si  regulile  lui stricte.  Sa  tinem  cont  insa  ca  noi  suntem  pe schema cu Lantus  care  ne protejeaza 24  de ore.  

*Saptamina trecuta, avind informatia  de la Cori care  a scris  atit  de frumos  aici , ne-am apucat de lucru  si  am  confectionat 2 carti  postale  ce  au  luat  drumul  Statelor  Unite  catre  un dulcinel dar  si o  mamica de dulcinel . Poze  insa  pe  14  Noiembrie  cind vom sarbatori  Ziua Mondiala  a Diabetului.

Te trezesti  bucuroasa  cu gindul  ca in sfirsit a venit  Martie, Martie-Martisor, te uiti  pe fereastra  si ce sa vezi (?) ninge   asa  ca-ti amintesti subit ca de citeva zile iarna sa incapatineaza sa plece. Zimbetul dispare!  Apoi se trezeste minunata  copila entuziasmata tare, exclamind ”Uraaa  a venit  Primavara!  Mami  trebuie sa-mi aduci azi un ghiocel vestitorul primaverii”  Calendaristic vorbind  copila are dreptate,  si gindesc ca  pina la urma  nu conteaza ce vedem  pe fereastra ci ceea  ce simtim. Asa  ca  haideti sa fim veseli  si sa simtim primavara, poate  asa  pleaca  si baba iarna de la noi.

Ghiozdanelul  copilei  ascunde azi  o mica comoara  lucrata  cu ale  ei 2 minute  dibace  in ziua de Simbata.  Acum 2 saptamini am fost la un atelier de martisoare de unde am furat tehnica modelarii  pastei fimo, asa  ca Simbata  am organizat  si noi acasa  un mic atelier  invitindu-le  la lucru  pe finutele noastre  si pe prietena si colega  copilei, Daria (cea cu care are de altfel  si o formatie Ioana Stea -nice  name  nu-i asa, de! ma iubeste copila). Ce-a iesit  se poate  vedea  in poze.

Abia astept sa se intoarca azi  copila  de la scoala  cu impresiile primului Martisor petrecut  aici.  In alta ordine de idei, am inteles de la fete (a mea copila si Daria) ca diseara va fi o  petrecere  ‘privata’  la mine acasa in cinstea Martisorului. Cum se va desfasura aceasta nici nu vreau sa stiu. Pina atunci  eu am ca tema gasirea  macar a  unui ghiocel pentru  minunata-mi copila.

Ca sa nu ne iesim din mina , Duminica aceasta vom merge   la un atelier de bijuterii din pasta fimo, asa ca in curind  cred ca-mi voi putea deschide butic

O primavara  frumoasa  va doresc, dar mai ales  dulcineilor mari si  mici.

La multi  ani Marta Denisa!

Edit later:  Am gasit  ghioceii  mult  doriti de copila  asa ca pot spune ca  mi-am indeplinit  cu succes  misiunea. Evrikaaaa! 

Ajunsa acasa,  petrecerea de Martisor  este  in plina desfasurare:  flori de primavara,  zambile, narcise, ghiocei insirati  in toata sufrageria, lumina  data pe semiintuneric  si tromboscopul  in actiune, atmosfera de disco veritabila. Din sufragerie se aude alternativ ba   glasul  suav al Selenei Gomez ba acordurile  unei melodii cu Shakira. What a nice combination!   Iar  zuzele mele ce credeti ca fac    filmeaza  scene pentru a  monta   un videoclip  cu ele pe care apoi, noi astia mari,  avem apoi  datoria de a-l posta  pe YouTube ca sa devina cunoscute si sa-si faca fani. Oare cum or iesi  scenele pe melodiile Shakirei?    Doamne…  si cind te gindesti ca eu la virsta lor faceam hainute la papusi?!  

Aaaaa, si era sa uit copila a primit martisoate de la TOTI baietii din clasa, iar de la  ‘iubitu’  Darius  a primit un martisor pestisor. Concluzia copilei:   ”mami  deci Darius  ma vede ca pe o sirena, asta inseamna ca sunt sirena lui,      ce tare!”

Am  un copil  minunat. Cea mai frumoasa, isteata  si vesela  fetita.  Cind  ride  expresia   ‘raiul pe pamint’  capata sens.  Si am noroc  ca ride des,  si Doamne…  cu cita pofta!   Ea e motorul vietii mele, este cea care da sens  tututor lucrurilor.

Acum aproape  4 ani,  cind DIABETUL  ne-a invadat vietile, am simtit ca s-a prabusit cerul pe noi. Copilul perfect sanatos  care  fusese ferit  pina si de banalele viroze, era acum dependent de intepaturile zilnice  si programul de masa impus. Dar cumva, am gasit  putere, copila fiindu-ne de un real  ajutor  cu  veselia, optimismul si intelegerea ei, si ne-am adaptat  noului stil de viata. Omuletul  cu ochi de caprioara,  cu care  am comunicat dintotdeauna foarte bine, ne-a ajutat  sa mergem mai departe.

Nu stiu ce spun cartile de psihologia copilului diabetic, dar  eu,  incercind sa pastrez normalitatea in care traisem pina atunci, am evitat  cuvintele  dure  precum ‘boala, diabet, insulina..’.  Nu stiu daca am facut  bine sau rau, insa am simtit  ca trebuie sa-i protejez  cumva inocenta  si normalitatea copilariei.

Asa  ca, fara a o tine sub un clopot de sticla  si fara a nega existenta  diabetului,  am inventat  un fel poveste care sa-i explice situatia de fapt.  Astfel administrarea de insulina  a devenit   ‘piscatura de inteligenta’ pe care  NOI  TOTI, si mami si tati  ne-o facem. Am facut  rost de un pen  gol  si o rugam pe copila sa ne ajute  sa ne facem si noi  ‘piscatura’ si uite asa  uneori se crea  chiar un fel de competitie care face mai multe  unitati de inteligenta. In felul acesta am considerat noi ca copila se va obisnui usor-usor  cu manevrarea penului.   Cu programul meselor  si cu varietatea de produse  nu a fost  greu deloc,  copila a inteles ca mincarica are  nevoie de 3 ore ca se  transforme in energie  dupa care putem  bine merci  minca din nou,   la produsele cu indulcitori am renuntat destul de repede astfel ca, spre incintarea copilei,  oul Kinder a redevenit un obisnuit de-al casei (intotdeauna calculat  in totalul de HC  si fara a face abuz).  Am incercat  intotdeauna  sa gasesc artificii care sa ne pastreze in normalitatea de dinainte:  cind vrea musai ceva dulce dar nu e ora de masa  apelam  la bombonelele  mici de M&M, cind o apuca foamea dar nu-i ora de masa (foarte rar insa) apelam  la sunculita de praga si ceapa  cu sare (iubeste ceapa  cu sare pe care o considera delicatesa), cind suntem la petreceri si vrem sa bem suc cot la cot cu  ceilalti copii,  am descoperit  o tentativa de suc  ce are ‘o’ hidrati (e un compromis care nu-mi prea place pentru ca de regula bea suc  natural  si nu imbuteliat, dar  odata la nu stiu cit timp zic  ca nu-i nici o tragedie)…

Repet,  nu stiu daca am facut  bine sau  rau, insa pina acum,  vazind  cum evolueaza  copila  cit  de sociabila, deschisa  si vesela  este, cred ca  am procedat  corect.  Am vorbit    si cu doamna  doctor  care mi-a confirmat  ca atita timp  cit copila si-a insusit si respecta acest  stil de viata, atita timp cit nu triseaza  si nu se ascunde  cu mincarica,  cit nu protesteaza  si nu refuza,   nu are absolut  nici o importanta daca  numim aceasta stare de fapt  DIABET  sau  ‘piscatura de inteligenta’ si ‘glicemie’.   Vizitele la doctor nu au facut  trimitere la notiunea de BOALA  -acestea desfasurindu-se intr-un  mediu  cald   si prietenos, copila  intotdeauna a mers la prietena  Mihaela care ne sfatuieste  ce si cum sa mai mincam, glicozilata  ne-am  luat-o  intotdeauna  din degetel cu ajutorul teparusului nostru de acasa .

Pentru iubita mea copila doctor=prieten=sfaturi   SI  NU NEAPARAT    BOALA.

Dar vine o zi  cind aflam  ca nici Mos Craciun nu-i chiar Mos  Craciun, asa ca se pare ca a venit momentul  sa ma pregatesc  si eu  pentru  niste raspunsuri  ceva mai  concrete si  aproape de adevar.

Am inteles ca teoria spune ca virsta la care copilul diabetic  poate fi instruit sa inteleaga  si inceapa  a-si purta  singur de grija este 9-10 ani.   Noi nu am ajuns  inca la aceasta  virsta, mai avem vreo 3-4 ani,   dar usor -usor,  mai in joaca mai in serios incepem  sa facem pasi  mici in acest sens: de pilda  copila stie sa-si ia glicemia singurica,  stie  sa potriveasca unitatile de insulina pe pen  si sa apese pistonul,  dar inca ii este teama sa se intepe  singurica  sau chiar sa ma intepe pe mine.

Deunazi, am inceput  sa-i  spun   ca unul din cei 3 frati Jonas isi  face  si el ‘piscatura de inteligenta’ si i-am sugerat  sa ne uitam pe net sa vedem care din ei.  Ce  credeti ca mi-a  raspuns isteata mea : ”nu-i  nevoie  mami ca stiu deja,  trebuie sa fie vorba de Nick  ca el este cel mai istet,  el compune toate melodiile  trupei”. Ce puteam  sa mai spun ?!

Zilele trecute  a venit  si m-a intrebat sec ‘ce-i ala DIABET?’.   Uitindu-se la  serialul Hannah Montana, a auzit-o  pe aceasta spunindu-i lui Oliver ca n-are voie sa manince dulciuri  ca ARE   DIABET  (cei ce au copii peste 5 anisori stiu despre cine vorbesc).  Recunosc ca n-aveam un raspuns  bine pragatit  asa ca a trebui sa incropesc unul.  I-am explicat  ca toata aceasta procedura  cu luatul glicemiei  si ‘piscatura de inteligenta’ poarta numele de DIABET.  Normal ca urmatoarea  intrebare  a fost : ‘adica si eu am DIABET?’.

Pentru parintii care  au spus copiilor  lor inca din prima clipa ca au diabet, poate  parea un pic pueril/ciudat/altfel  ca eu  ii spun abia acum.  Insa eu consider ca fiecare  copil este  unic, fiecare are  ritmul sau,  si ca exista  o vreme pentru toate.  Nu cred ca copila mea a pierdut  mare  lucru nestiind ca are  diabet, nepercepind  asta ca pe o boala.  Nici acum  nu stiu cit a constientizat   tehnic vorbind,   aceasta informatie  neschimbindu-i cu nimic rutina zilnica.   Drept  dovada  la raspunsul meu  afirmativ ‘DA! mami  si tu AI  BIABET  la fel ca Oliver  si Nick Jonas, copila nu a fost deloc afectata, singura ei nelamurire  tinea de interdictia  la dulciuri.  Nu intelegea de ce Oliver nu avea  voie dulciuri. I-am spus  ca oricine  are voie sa manince dulciuri  insa nu multe si  ca ar fi bine sa le manince la ora de masa. I-am amintit  de Sportacus (din serialul pentru copii)  care intotdeauna  milita pentru  ‘bomboanele  sportive’ (a se citi fructe si legume).  Intrucit  aceste teorii  cu ‘dulciurile  in exces  nu sunt bune’,  ‘fructele  si legumele inseamna sanatate’, nu erau  noi pentru  ea, copila s-a declarat multumita de explicatiile mele.

Cel putin pentru moment…  ca sunt sigura  ca intrebarile abia au inceput.

Doamna doctor  mi-a  promis  ca-mi face rost carti/materiale care  sa ma ajute sa raspund  copilului pe viitor  in mod  corect  si cinstit, fara a o agresa emotional,  si mai mult  asta  va fi tema la viitoarea mea  intilnire cu dinsa. Abia astept!

Mi-as dori  ca toata  aceasta poveste  sa evolueze ca cea  a dezvaluirii  identitatii lui Mos Craciun,  cind la aflarea adevarului exista  parerea de rau a pierderii magiei  dar ulterior cu totii pastram   spiritul sarbatorii.

Adica:   ‘DA!  AM  DIABET!  SI CE! ?”  Nu-mi place,  dar asta nu schimba cu nimic  viata mea. Nu-i  voi mai spune de aici incolo ‘piscatura de inteligenta’  ci administrare de insulina. In rest totul ramine la fel.

Cine stie,  poate pina peste 3-4 ani, la marea discutie mama-fiica voi avea  cu totul alte date  pentru ea. Poate  se fac noi descoperiri, poate se perfectioneaza dispozitivele deja existente, poate insulina orala  sau  cea  inhalatorie  va fi din nou pusa pe piata (am inteles ca s-au reluat  lucrarile la Afresa), si astfel sarcina mea  va fi mai usoara. Nu ma imbat cu apa rece, doar sper.

Pina atunci sper ca copila mea sa-si traiasca  copilaria  cu aceeasi inocenta  si veselie, sper sa construim impreuna amintiri  frumoase si sa  raminem  sanatosi  si cu glicemii bune.

Si apropo, copila  inca crede in Mos  Craciun (si sper sa mai pastreze magia inca un an sau 2 -cit o mai tine!) cu care se intilneste in fiecare an, si care in 2010    i-a adus o pisica (de jucarie dar ‘aproape reala’)  pentru care copila ia cerut  doctoritei  ‘glicemie’  si ‘piscatura’.  Zis si facut, ca v-am zis  ca e  o dulceata de doctorita, dinsa a intrat in joc  si  ia dat fetei  un glucometru  si un pen  gol  asa ca acum  mai avem inca un candidat la ‘piscatura de inteligenta’  -pisica Mieunica.

Daca  aveti  materiale de psihologia  copilului cu diabet  as fi foarte recunoscatoare  daca m-ati indruma de unde  si cum sa le procur.

Voi cind si cum i-ati spus copilului vostru ca are DIABET?

Multa  sanatate  dulcineilor din intrega lume. Sunteti absolut normali , frumosi  si minunati.  DIABETUL trebuie sa fie perceput ca un mod de viata (uneori mai greu ce-i drept)   pe care NOI trebuie sa-l controlam  evitind astfel boala.

Iaca-ta  ca am ajuns si in 2011. Sa dea Domnul  ca fie  un an fooooaaaarte  bun  cu multe  impliniri,  dar mai  ales  sa fim sanatosi.

Sincer, nici  2010 n-a fost prea rau : chiar zilele trecute  copila mi-a zis  ca   nu vrea sa-si schimbe  viata  de printesa pe care o are  (indiferent  ce o  insemna asta pentru ea, eu deduc  de aici ca e un copil fericit),  asa ca altceva  chiar nu  mai conteaza- sanatosi  sa fim  ca pe restul le rezolvam intr-un fel sau altul.

Cei drept  sfirsitul de an  ne-a  dat putin  de furca  dar  acum  totul e bine.

Si cind  zic  ca ne-a dat  de furca  ma refer la ultimele luni  in care  nu am mai reusit  sa obtinem  echilibrul glicemic  cu care eram  obisnuiti,   iar colac  peste pupaza  chiar inainte de vacanta de iarna  ne-a  adus  copila  o  ‘minune’ de bacterie  care  ne-a  chinuit  oleaca (dar  despre asta o sa scriu  la pagina: ”Diabetul si Bolile  sezoniere”  ca e ceva de scris,  a fost cam uritel:   febra, varsaturi,  lipsa poftei de mincare, stat  2-3  zile  doar pe ceai de menta  indulcit  si 10 stiksuri… ). Dar acum s-a terminat  si ma bucur  tare  mult  ca am evitat spitalizarea: prin testari  ale glicemiei si administrare de  insulina doar cite  1 unitate din ora in ora (intrucit  in primele 2 zile  hidratii au fost asigurati doar  din zaharul din ceaiul de menta   si maxim 10-12 sticksuri pe zi), precum si testarea  glicozuriei si cetonuriei.

Dar cineva acolo sus ne iubeste  si  am  scapat de tot  cea  fost mai rau  chiar inainte de Craciun  asa ca ne-am  putut  bucura din plin  de zapada -am fost la derdelus  in parcul IOR, a venit  Mosul si a facut  un copil  foarte  fericit  daruindu-i  o mita ‘aproape’ reala, am  ris, dansat si chefuit  in noaptea de Anul Nou iar acum asteptam  cu nerabdare reinceperea scolii -ca cica  ni s-a  facut  dor  de doamna  si de colegi.

Si inca ceva, deloc de neglijat,  am rezolvat  si problema glicemiilor oscilante  introducind  Lantusul  si cea de-a patra  intepatura, fiind acum  pe asa numita schema BAZAL-BOLUS  sau Insulinoterapie Fiziologica, dar despre  toate astea  ceva mai tirziu intrucit  suntem inca in tatonari.  De  citeva  zile suntem  posesorii fericiti  ai unor glicemii de 98, 89,  106……   . Un alt  beneficiu  al acestei  scheme  este  faptul ca dimineata putem  dormi  cit vor muschiuletii nostrii fara  sa ne mai temem de hiperglicemie.  Se zice  ca  Lantusul  pastreaza oarecum constant pina la trezire   valoarea glicemica gasita in seara precedenta.

Concluzionind:  scolarita suntem, fericita  suntem, hiperglicemia am rezolvat-o  pentru moment, de raceala am scapat  si  cu putina sansa poate  ne-am  si  imunizat  la aceasta  tulpina urita, de spitalizarea am scapat  si  sper  sa ne fereasca Dumnezeu de asta in continuare, in noaptea de Anul Nou am ris  si copila ne-a zis ca a  auzit  ea ca daca rizi  de Anul  Nou o vei face apoi tot  anul, asa ca tot  ce-mi  pot  dori  pentru anii ce vor  urma este sa fim sanatosi , sa gestionam cum trebuie  ”prietenul nostru” -diabetul,   sa vad  numai  zimbete si fericire pe chipul  copilei  si  sa vina mai repede  ziua  in care ma voi imbata de bucurie  ca s-a gasit  solutia pentru  vindecarea dibetului.  Pina atunci insa  o veste    buna ar  fi cea despre  OMNIPOD care personal,  mi se pare  mare  lucru  si abia astept  sa apara  si prin aria noastra geografica (voi scrie  si despre acest  dispozitiv  curind).

Sfirsitul lui 2010 -inceputul lui 2011  reprezinta  o perioada de noi inceputuri:  scoala,  blogul   (datorita  lui am  cunoscut  deja  2 dulcinei frumosi  si veseli : zuza  si Alex-si pe  parintii acestuia) , inscrierea pe forum  unde am conversat  cu mamici  care trec  prin aceleasi incercari ca si noi, Lantusul,  intarirea sperantei  ca va fi bine:  OMNIPODUL.  Sper si cred  in aceste  inceputuri de drum.

La multi, multi ani  ani sanatosi, fericiti  si cu glicemii bune.

Cred  ca v-ati prins deja ca o iubim foarte mult pe  doctorita  noastra  diabetolog, draga  noastra Mihaela.

Pai  cum  sa nu iubesti  un OM care te sfatuieste, te ajuta  sa intelegi, te suna de 10 ori pe zi  in zilele  in care ai probleme ca sa vada cum evoluezi  si sa te indrume  sa o scoti la capat, raspunde la telefon  ori de cite ori o suni  fie  ca doarme  sau ca este in lift  la Munchen, care isi blocheaza  500 RON din banii proprii pe glucagon doar ca sa fie sigura  ca pacientii ei au unde-l  gasi in caz de nevoie….

Acest OM organizeaza in fiecare an, din fonduri proprii, petrecerea  de Craciun la care-si invita toti  pacientii.  Pentru noi, cei care ducem aceasta  batalie  zilnica cu diabetul, aceasta  petrecere  reprezinta  un balsam pentru  minte si suflet.   Astfel in fiecare  an  ne minunam  cit de mari si frumosi au crescut  copii nostrii,  aflam  cum Miruna,  o tinara  diabetica, a dus  o sarcina  la bun  sfirsit   dind  nastere  unei frumuseti de bebeu  rozaliu si  sanatos, schimbam pareri, idei ,  intr-un cuvint socializam  in aceeasi  limba (cea dictata de diabet).

La petrecerea de anul acesta am avut placerea de a le avea alaturi pe zuza  si pe Ana  -mama  unei minuni  de baiat  ce nu sta  locului  o clipita- Alex,  l-am revazut  pe Eric -baietelul  care anul  trecut  ii facea  declaratii patimase de dragoste copilei mele, si pe toti  ceilalti.

A venit  si spiridusul lui  Mos  Craciun  care  s-a  jucat  cu picii nostrii iar apoi  insusi  Mos Craciun  cu sacul  plin de daruri (daruri ce numai doamna doctor stie  cum a facut  rost  de ele).

Masa  a fost  incarcata  cu  felurite preparate, pregatite  cu drag  chiar  de doamna  doctor, si  unde a fost cazul  au fost  calculati   hidratii.  Iar  sotul  dinsei   face niste  prajituri foarte bune – briosele din coca de cozonac  au fost delicioase.  Tortul   a fost  special  facut pentru  dulcineii mari si mici,  avind  un indice  glicemic  30.

Copila  mea a fost  super incintata  si de petrecerea  de anul acesta, spunind  ca s-a distrat de minune, acasa a cazut  frinta de oboseala, glicemiile au fost super OK (la ora  01.00  noaptea  avea  83 -asa  ca am trezit-o  si i-am dat  putin lapte) . 

Sunt norocoasa.  Pina la ‘venerabila’ virsta de 34 de ani am intilnit  citiva  oameni   de omenie (si sper sa mai intilnesc)  iar unul  dintre acestia  este  cu siguranta  doamna doctor  Mihaela  Vlaiculescu.

Ce bine ar fi daca toti medicii diabetologi (si nu numai)  ar  intelege  cit  de  importanta  este comunicarea  cu pacientul, apropierea  de el.  Dincolo de calcule peste calcule, scheme de tratament, sfaturi….   noi,  mamicile de dulcinei, si chiar dulcineii insasi  avem  nevoie si de astfel de momente.

Si ca sa incheiem  saptamina in acelasi spirit  al Craciunului, simbata seara am fost in oraselul lui Mos Craciun din parcul IOR. 

Sa vina Craciunul! Uraaaaaa!

De cind m-a prins microbu’  cu  aceasta  noua  ‘inventie’ a omului si anume maria  sa ‘blogareala’, recunosc ca citesc cu mare placere, aproape zilnic,  cel  putin  2 blogguri: cel al lui  Dono  http://dono.ro/si cel al Ninei  http://www.toane.ro/.  

Asa ca intru   acu’ 2 min la dna. toane, si ce sa vezi (?)  doamna in cauza  da o leapsa  primita  de la o alta minunata bloggerita , cui credeti (?), tocmai mie!    Aaaa….  leapsa in cauza  se refera  la postarea unei  mini biografii.  Asa  ca hai sa nu o dezamagesc  si  sa vedem ce iese.

la 6 luni – habar n-am ce faceam  tot ce stiu de la mama  e ca am fost un bebeu  cuminte

la 3 ani - dupa  munca patriotica prestata de mama la gradinita  din Livada cu Nuci (a se citi, Bucuresti, undeva in sectorul 3) am fost admisa in ‘club’  in ciuda  virstei  mici  pe care o aveam.   Asa ca iata  dau prima data nas in nas  cu colectivitatea  si cunosc primii baieti. Nu stiu de ce  dar ce cel mai bine din aceasta  perioada imi amintesc de  ‘nazdravanii’  grupei Doru si Stelu  si de prietenul drei educatoare care venea  si ne cinta la chitara. Frumoase vremuri ….

la 6 ani – merg la scoala  unde-l  am ca coleg de banca pe Cristian,  cel mai  sugubet baiat din clasa (cred  ca aveam  lipici la ‘golanasi’).  Mi-aduc aminte zimbind  cum incerca sa ma ‘prosteasca’ , aratindu-mi niste mizgalituri si  zicindu-mi ca el stie sa scrie in alta limba (semana cei drept a  scriere    hieroglifica dar pe atunci nu auzusem inca de asta.  O fi fost vreun pui de savant si eu nu stiu!?)

la 8 ani -sau mai devreme  nu mai stiu exact,  ma razvratesc impotriva  sistemului  refuzind sa accept  sa fiu comandant de clasa (snurul acela galben, stiti  voi…).  Imi amintesc  ca am refuzat  total ideea de a-mi controla  si ‘comanda’ colegii /prietenii de clasa, simteam ca-i tradez cumva.

la 9 ani- si de fapt in toate vacantele de vara de la acea vreme, plecam  la tara  la bunici  unde  mergeam la cules de mure, fragi si alune, ma cataram in copaci sa adun visine si  cirese negre, ma dadeam intr-un leagan facut  dintr-o sfoara si o bucata de scindura iar apoi  atirnat  de un nuc batrin, mincam  cu verisorii mei  afara la masa din livada din spatele casei…  Am petrecut  la tara niste veri absolut minunate ca in cartile lui Creanga… 

la 10 ani -cred! eram in clasa a patra, am tras o sperietura  destul de mare cind dna. invatatoare m-a scos in fata clasei. In acele fractiuni de secunda  m-am gindit  si razgindit  ce naiba facusem gresit de ma scosese in fata. Ca sa aflu in final  ca luasem nota 10 la olimpiada de romana pe municipiu…  Nici sa ma bucur  n-am mai putut…. Si tot in clasa a patra am participat  la concursul pe scoli ”Sanitarii priceputi” .  Va mai aduceti aminte?  Parca au trecut 1000 de ani de atunci…

la 11 ani -si nu numai la aceasta minunata virsta. Jucam  Frunza;  Tara Tara vrem ostasi; Tarile;    faceam  farse  trecatorilor de pe strada: cu bancnota  trasa cu sfoara, cu cartoful  plin de scobitori  legat  cu ata,  atirnat intr-un copac  si lasat brusc  in jos  chiar in  fata  oamenilor ce treceau pe linga copac, puneam  piedica cu o sfoara tinuta de 2 copii trecatorilor de pe aleile de  linga blocul nostru;   faceam cazemate de zapada;   iar  cind se oprea lumina in cartier stateam  in scara  blocului la suete  cu prietenii,  cu lanternele aprinse; si cite si mai cite…  Ohooooo  ce vremuri  maica…  Fusera  si se dusera…

la 12 ani- am mincat bataie  de la mama ca am plecat cu fetele de la bloc  sa adunam  musetel  de linga Ratarie (cei care stau, sau au stat  in Balta Alba stiu despre ce vorbesc) fara sa ii spun

la 18 ani -dupa absolvirea liceului si insusirea tuturor tehnicilor de ingrijire a bolnavului , zic eu ca e cazul  sa  incep  sa produc asa ca ma angajez , universitatea  facind-o apoi in paralel cu job-ul

la 25 ani-decid ca e cazul sa intru si eu in rindul lumii si sa ma asez  la casa mea  asa ca ma marit. Uraaaaa….

la 28 ani- se concretizeaza cea mai mare realizare a vietii mele  si  vine pe lume cel mai frumos si minunat  copil din lume, cea mai cea…..   Aiduta mea

la  31 ani-sunt  foarte foarte trista (cred ca trista este putin spus) intrucit  descoperim diabetul  copilei  si de aici incolo incepe  o adevarata lupta cu viata

la 34 de ani- ma bucur  in fiecare secunda de  veselia mea de copila   si sper  la ziua  in care diabetul va fi eradicat, sau ca sa fiu mai realista,  cind  vor fi comercializate  device-uri care  sa permita testarea non-invaziva a glicemiei sau administratea non-invaziva a insulinei (insulina orala, inhalatorie…..)

la 100 ani -voi fi cea mai sexy, sucara,  si tare  babuta  care a  existat vreodat’

Va mai aduceti aminte  ce nadajduiati  (copil fiind) sa profesati  la maturitate?

Eu  am optat  intii pentru  ‘meseria’/’profesia’   de  pictorita,  dupa care mi-am dorit  sa devin arheolog ca in final  sa ajung fac  cu totul altfel de lucruri (administratie, bugete, previziuni,  probleme de personal, gestionarea relatiilor cu furnizorii, corespondenta, contracte si cite si mai cite) toate sub egida ‘administration&finance   manager’.   Baieti destepti angajatorii astia, ne dau titulaturi  pompoase , ca cica dau bine, dupa  care ne pun  in circa o multime  de lucruri de rezolvat. Dar nu asta era ideea.

Copila mea  m-a mostenit in dorinta  de a deveni pictorita, numai ca ea, mult mai isteata ca mine de altfel, a si facut  deja  ceva bani din asta (a vindut desene cui s-a putut: noua -parintilor, bunicilor, nasilor ei…).

Ca si pe mine, nici pe ea  n-a tinut-o mult  si a inteles  copilul ca cel mai bine este sa FII  SEF,  asa ca vrea , ca atunci cind va fi mare,  sa se faca SEFA.  

Cum acum este  fascinanta  de ceea  ce se intimpla la scoala (este clasa I) si de doamna invatatoare, zilele trecute mi-a  zis  ca trebuie  sa-i cumpar  o scoala mare cu de toate: clase primare, liceu  si chiar si universitate, ca atunci cind va creste sa fie invatatoare la clasa I (v-am zis  ca s-a amorezat de dna. invataroare) dar  atentie (!)  si SEFA scolii.  Si ca daca vreau, ma primeste si pe mine invatatoare la clasa a II-a.

Dar cea mai tare chestie pe care am auzit-o a fost de la prietena ei.

Cica fiica-mea  si cu prietena in cauza au o formatie (influenta Hannei Montana, de… ce sa-i faci ?-cred ca toti  copii au acum acest vis) cu care atunci cind vor creste, vor merge in concerte  (polivalenta copila mea!!!!).

Ieri, pe cind se sicanau una pe cealalta (se iubesc cu nabadai -acu se cirie cum zic eu, acu se pupa) pe tema acestei  formatii, foarte senina,  prietena i-a zis fiica-mii “nu ma poti da tu  afara din formatie! EU  SUNT  PROPRIA MEA SEFA   SI DACA VREAU…  MA CONCEDIEZ SINGURA!’

Ei….   ce ziceti?!   ‘Tare’ asta  nu-i asa?!

Care noi???

Noi, adica eu, Ioana –mama;  tata;  maia (adica  mama mea care locuieste  cu noi in casa) si cel mai important:  cel mai frumos  copil, cea mai minunata  fetita din Univers,  Aida -6 anisori.  

Care diabet???

 Diabetul , ‘’Inamicul nostru nr. 1’’,  - este o boala cronica în care nivelul glucozei (“zaharului”) din sânge ( glicemia ) creste peste normal. Excesul de glucoza în sânge este daunator sanatatii. Glucoza provine din digestia alimentelor. Pentru a putea patrunde în celule unde este folosita drept combustibil, glucoza are nevoie de insulina, un hormon secretat de pancreas. Diabetul apare fie din cauza productiei insuficiente de insulina de catre pancreas, fie mai ales datorita insensibilitatii celulare la insulina. În ambele situatii nivelul glucozei din sânge depaseste valorile normale.

Diabetul de tip I , juvenil sau insulino-dependent, care apare la copii sau tineri -este considerat o boala auto-imuna, în care sistemul imun ataca celulele producatoare de insulina din pancreas si acesta nu mai poate fabrica suficienta insulina. Acesti bolnavi au nevoie de injectii cu insulina pentru tot restul vietii.

Sau, mai pe intelesul tuturor

 Sa ne imaginam o masina care urca o panta. Ea poate incetini la un moment  dat din mai multe  cauze:

1. Masina e prea incarcata: ceea ce echivaleaza cu diabetul zaharat al adultului obez, in care exista o secretie normala sau chiar exagerata de insulina  (diabet zaharat tip II cu obezitate)

2.   Masina e veche, motorul nu mai trage: ceea ce echivaleaza cu diabetul zaharat  ce apare odata cu imbatrinirea celulelor ce secreta insulina si anume  celulele beta pancreatice (diabet zaharat tip II fara obezitate)

3. Soferul atipeste si nu mai apasa pe accelerator: ceea ce echivaleaza cu diabetul  zaharat al copilului legat de un deficit partial sau total de insulina, prin afectare pancreatica (diabet zaharat tip 1 sau insulinodependent)

 De ce m-am hotarit  sa fac acest blog???

 Inca de cind aceasta intimplare nefericita a avut  loc in viata noastra: si anume aparitia diabetului juvenil la Aiduta  acum 3 ani,   si am fost internati  in spital (nu spun care ca sa nu fiu acuzata de defainare,  dar cred ca stiti déjà intrucit  in ‘’minunatul nostru mic Paris’’   -CAPITALA  a tarii,   nu este decit un anume spital unde sunt tratati copii cu diabet) am observat cum parinti cu copii  vin,  vorba aceea veche  din popor:  ‘’bou si pleaca vaca’’.

Si asta nu se intimpla din cauza lor ci …

Dar mai bine  sa povestesc:  la un moment dat in vara lui 2007  Aiduta mea nu mai era copilul  super vesel pe care-l stiam  cu totii.  Era ceva mai moracanoasa, transpira foarte mult si facea  pipi des. Dar neavind nici cea mai mica  idee despre diabet si de  nenorocirea ce  urmeaza, nimic din toate aceste lucruri nu ne-a alarmat (era vara  si era foarte cald asa ca am pus totul pe seama temperaturilor ridicate).    Ceea ce ne-a facut sa descoperim instalarea diabetului (slava Domnului la timp, evitind astfel vreo coma diabetica) a fost o  iritatie fesiera  care nu trecea indeferent de rigurozitatea igienei si  a unguentelor folosite.

Mergind la medicul pediatru, am facut niste analize  si astfel am descoperit glucoza si corpi cetonici in urina (de aici  si iritatia care nu mai trecea). Dupa citirea analizelor,   dna. doctor ne-a pus sa facem pe loc  testul de glicemie  si am vazut astfel ca Aida avea déjà peste 400.

Ce a urmat va puteti imagina:  internarea imediata la spital.

Si de aici cosmarul nostru…

Nu stiu cum or fi ceilalti doctori ai spitalului unde am fost internati (si nici nu vreau sa mai aflu vreodata) insa noi am avut  ghinionul de a nimeri la o doctorita  blonda, frumusica  dar care ne-a tratat execrabil (precizez ca specialistul in diabetul juvenil din acest spital era in concediu daca asta are vreo importanta).

Nu are rost  sa va povestesc cosmarul trait acolo (de parca nu ar fi fost suficienta  drama prin care tocmai treceam) , ci ca sa va dati seama de ‘’profesionalismul’’ dnei doctor  va citez doar urmatoarele remarci facute de dinsa :

-‘’nu-i dati  nurofen copilui ca astfel nu mai putem sa facem schema de tratament ‘’(acum stiind cit de cit  cu ce se maninca acest diabet m-as uita la dna. doctor si i-as explica frumos ca nurofenul ptr copii nu contine zahar, sau… as stringe-o de git  si as trimite-o sa mai invete cite ceva)

-‘’nu-i mai dati  copilului sa coloreze  ca efortul  intelectual scade  glicemia’’.  Ok stimata doamna  doctor, intre timp am invatat ca starie emotionale pot intradevar influenta evolutia glicemiei in sus  sau  jos depinde de fiecare  dulcinel in parte,   dar asta nu inseamna ca acesti ingerasi  care au capatat  diabet  trebuie sa ramina niste inculti si analfabeti de frica hipoglicemiei.  Cu educatie si practica aceste minuni dulci pot avea o viata absolut normala. Si ‘’minune mare!!!!!’’ : Doamna doctor,  stiati ca pot face si efort fizic, ba chiar ca acest lucru e recomandat  cei drept insa, sub atenta urmarire a glicemiei???

-‘’imbracati va rog copilul decent  intrucit  aici nu suntem la hotel’’  si asta in conditiile in care copilul meu avea doar 3 ani  si era imbacat intr-un maieut  si un pantalon scurt iar afara  erau 40 de grade,  deci va imaginati cum era in spital

Si nu aici se opreste ‘’priceperea’’ stimatei dne doctor . Sau poate doar reaua vointa? Indiferenta?  Nici astazi nu pot sa inteleg ce anume a fost .

Acum,  privind in urma, ma ingrozesc de chinul prin care a trecut o fetita de numai 3 anisori. Care apropos, desi avea peste 400 glicemia, a intrat in spital  apatica,  dar pe picioare,  tinuta de minuta,  si  a iesit pe propria raspundere a parintilor  mai mult ‘’leguma’’. Si asta ptr ca in spital Aiduta a inceput sa vomite, nu stiu daca de la caldura&mirosuri  sau daca de la ‘’tratamentul’’ total haotic (era lasata sa urle de  durere de burtica, pentru ca asa cum va spuneam n-aveam voie sa-i dam nimic ca nu cumva sa influentam glicemiile,   ajungea   la stare de hipo ca apoi sa-i dam zahar sau sa bagam glucoza pe perfuzie,  avea acele  stari de   aiureala in care biiguia Dumnezeu stie ce, urla de durere si ma musca comportindu-se ca un mic animalut salbatic uneori -acum stiu ca acestea erau date de hipoglicemie, dar atunci…).

Ce deontologie profesionala, care juramint al lui Hipocrate, ce educatie a membrilor familiei unui diabetic???  Notiuni total straine pentru   mai sus amintita doctorita.

Eram chiar acuzati ca negam boala copilului nostru.   Si asta in conditiile in care noi zilnic puneam o gramada de intrebari ca sa intelegem cu ce ne confruntam si ce putem face pentru copilasul nostru. Hellooo stimata  si blonda doamna doctor, un om care  neaga  aparitia si instalarea  diabetului  nu cred ca mai este interesat de ceea  ce-l asteapta, sau poate intrebam si noi asa ca sa ne aflam in treaba …

Poate tocmai pregatirea noastra, asociata cu  faptul ca sotul (eu eram in spital cu Aiduta) a inceput inca din primele zile sa caute informatii pe net, despre diete, insuline … punind apoi  o multime de intrebari,  cred ca a ofensat-o pe blonda doamna doctor. Pentru ca altfel nu-mi explic de unde atitudinea dinsei… OK!  Poate ca nu i-a placut de fetele noastre,  dar ce vina avea  Aiduta???  Sau poate gindesc eu prea departe si a fost doar nepasarea si nepriceperea…  Dumnezeu stie,  ca asa cum am mai spus, eu nici azi nu inteleg atitudinea dumneaei.

Am trecut prin diverse stari, teama ca nu cumva sa zic ceva care sa o deranjeze pe frumusica dna doctor si apoi totul sa se repercuteze asupra Aidutei, furie, indignare… Pina la urma am ajuns chiar la domnul manager al spitalului de pe vremea aceea, care a chemat-o in biroul  dinsului  si el stie ce i-a spus, cert este insa ca ‘’minunea’’ s-a produs si frumusetea blonda si-a schimbat comportamentul. Imediat ce a iesit din biroul directorului a venit zimbind la noi si  ne-a zis:  ‘’Stiti  pina astazi nu l-am intilnit nici macar o data pe domnul director…’’      Dar… din pacate, ca tot cei frumos, si  ‘’minunea’’ noastra a   tinut doar vreo doua zile, schimbarea de atitudine fiind de scurta durata astfel incit in final ne-am externat la cerere.

Undeva sus exista  insa un Dumnezeu al copiilor care spre fericirea noastra, prin intermediul  dnei doctor Visan  -fost sef  la noenatologie a spitalului Caritas  (acum plecata pe meleaguri straine),  ne-a scos-o in cale pe doamna  doctor  in nutritive si diabetologie Mihaela Vlaiculescu.

Doamna doctor  Visan a fost medical neonatolog care a preluat-o la nastere pe Aiduta  si care ne-a placut atit de mult incit am tinut  legatura, ulterior ajungind  sa dezvoltam o frumoasa relatie de prietenie , deci iaca-ta ca nu suntem niste saltimbaci care-si scot ghearele si  ataca cind vad halate albe, ci dimpotriva avem prieteni in rindul acestora.

Mihaela,  cum ii place Aidutei sa-i spuna doamnei doctor Mihaela Vlaiculescu, este un om cum rar mai intilnesti in zilele noastre si care ne-a ajutat sa reintram in normal si ne-a invatat cu mult drag sa avem grija de Aiduta.

Imi amintesc si acum  ziua in care am intrat in cabinetul dumneaei, plinsa toata binenteles, si cum m-a linistit aratindu-mi un articol dintr-o revista britanica cred, in care era prezentata o batrinica de peste  80 de ani, insulino-dependenta inca din copilarie. Cu o voce calma si blinda, Mihaela  mi-a povestit in doua cuvinte de aceasta batrinica care fusese diagnosticata cind inca nici nu exista  insulina umana iar administrarea insulinica se facea cu seringi normale, dar care,  printr-o viata echilibrata,  ajunsese la o virsta venerabila.  Cred ca acesta a fost cel mai bun lucru pe care putea sa-l faca in acel moment. Era explicatia cea mai simpla si rapida ca si noi puteam privi cu incredere la viitor.

Alt lucru de care imi amintesc este faptul ca, pe linga numarul de mobil,  mi l-a dat si  pe cel  de acasa. Nici nu stiti cit de linistitor este sa stii ca la orice ora din zi si din noapte ai la cine apela.  Asta nu inseamna ca in cei 3 ani, citi au trecut de atunci, am profitat de acest lucru (nici nu cred ca am sunat-o vreodata mai tirziu de ora 22… si asta s-a intimplat de vreo citeva ori chiar la inceput  pina am stabilit  schema de tratament)  Trebuie sa fii nesimtit si un pic nebun sa profiti de bunatatea si buna intentie a unui om.

Alta chestie pe care mi-o amintesc acum, dar care de aceasta data nu are legatura cu  Mihaela noastra draga (sper ca daca  citeste vreodata aceste rinduri  nu se v-a supara ca o numim asa) este ca pina sa ne inregistram la dinsa, am mers de citeva ori doar pentru instruire si sfaturi,  dar ca-mi era absolut frica sa facem acest pas, si anume sa anuntam spitalul ca ne inregistram la cabinet privat. Atit de tare ma marcase ce ni se intimplase in spital ca ajunsesem sa-mi fie frica de ei: ma gindeam OK! Dar daca vreodata am nevoie de spitalizare or sa ne mai primeasca????

Si cica acest sistem sanitar ar trebui sa ne protejeze si este platit  si din banii mei, ai sotului mei, ai mamei mele si a multor altor persoane care o indragesc pe Aida…

Revenim  insa la ideea de inceput: de unde pina unde acest blog??? Inca de cind am plecat din spital si am vazut  educarea/instruirea ‘’facuta’’ acolo parintilor copiilor cu diabet si adolescentilor,  mi-am zis ca trebuie sa fac ceva. Dar timpul a trecut, si lipsa de timp, cotidianul haotic in care am ajuns sa traim sau poate doar indolenta mea si-au pus amprenta si nu am mai facut nimic.

Insa, acum citeva zile Aiduta a facut  otita  si incercind sa caut pe net cum diabetul influenteaza evolutia acesteia (otitei), nu am gasit mare lucru.

Tot acum citeva zile am aflat de la draga noastra  verisoara si prietena Nina ,de la toane,  ca sotul Danei Nalbaru (pe care a avut placerea sa o cunoasca impreuna cu familia cu ceva timp in urma) , actorul Dragos Bucur  diabetic   tip1,  are   blogul  AM DIABET.SI?  in care relateaza ‘’relatia’’ dintre el si diabet.  Binenteles ca imediat am intrat pe net  si am citit blogul acestuia pe nerasuflate. Am ris si m-am intristat in acelasi timp, dar am inteles  si cit de bine mi-a facut  aflu cite ceva din experienta altui diabetic.

N-as mai fi aflat niciodata! Ce bine ar fi daca toate acestea ar disparea dovedindu-se ca n-au fost  decit un vis urit ,  iar eu  as citi pe blogul lui Dragos doar despre experientele lui actoricesti,  iar fetita mea ar avea aceeasi viata ca acum trei ani, adica fara program de armata, fara intepaturi….

Dar asta e … Si trebuie sa traim ca atare  … Si mai ales sa invatam sa traim frumos si sanatos cu speranta in miracolele medicinei.

Deci iata de unde  hotarirea de a crea acest blog:

1.    Dorinta  de a insera in acesta cit mai multe invataminte trase din  experientele  proprii: de exemplu cum a fost acum cu otita …‘’ La pacientii diabetici si la cei cu un sistem imunitar slabit, este necesara izolarea unei otite cauzate de  pseudomonas, deoarece extinderea acestui bacil la cutia craniana poate antrena o paralizie a unuia sau mai multor nervi cranieni’’. Deci  mergeti la un  medic  ORL cit mai repede cu putinta  si  nu uitati sa-l informati ca ingerasul vostru este diabetic. Noi am luat-o din pripa, am mers imediat la medicul ORL, care ne-a aspirat in urechiusa in primele 2 zile, si care ne-a dat sa luam Ciprinol  ½ de pastila la 12 ore timp de 5 zile, iar din 3 in 3 ore, zilnic,  sa-i punem in ureche, alternativ, picaturi de Clotrimazol  si Ciplox. Si ne-a trecut  repede si frumos, iar fetita mea a zis ca daca vreodata o mai doare urechea  sa mergem la aceeasi doctorita ca i-a trecut  repede. Doamne ajuta, sa nu mai avem niciodata probleme!

2.   Trairea avuta citind blogul lui Dragos Bucur. Sper ca si acest blog al meu  sa fie, cu timpul,  accesat de cit mai multi parinti de dulcinei si astfel, sa aflam unii de la altii (deci si eu de la voi) ,din experiente proprii , cum putem sa evitam anumite situatii sau  sa le manageriem cit mai bine posibil.

IMPORTANT :    ACEST BLOG  NU ESTE UNUL DE SPECIALITATE.  SPER SA AJUTE  SI SA MA AJUTE!

Si acum gata pentru astazi.