Archive for the ‘despre noi’ Category
Pentru ca in ultima vreme m-au contactat mamici de dulcinei aflati in perioada de debut m-am gindit ca gindurile si amintirile noastre ale celor cu state mai vechi in ale diabetului, referitor la acea perioada delicata, le-ar putea fi de folos asa ca am rugat mamicile din gasca sa ma ajute cu acest articol.
Amintindu-mi de perioada de debut in diabet, primele ginduri care-mi vin in minte sunt: soc, durere, lacrimi, foarte multe lacrimi varsate, multe intrebari ‘de ce Aida?’, senzatia ca cineva m-a rupt in bucatele si nu ma mai pot aduna, ca intreg universul s-a prabusit peste noi, durere, durere, durere… Si din nefericire inca puternice sunt si resentimentele fata de cadrele medicale care ne-au avut in grija -sau mai bine zis care n-au stiut cum sa ne aiba in grija. Imi aduc aminte de setea, nevoia de informatii, de teama de a tine penul in mina, de teama ca niciodata nu voi sti ce si cum sa-i dau copilei sa manince, de disperarea cu care o vinam pe dna Mirela -asistenta specializata in diabet ptr a-i mai adresa cite o intrebare. Trist dar adevarat, o asistenta era in acel moment cadrul medical care parea cel mai competent in acest domeniu, medicul specializat in diabet fiind in concediu la acea vreme, iar restul fiind ‘varza’ dar ‘batosi’. Despre perioada noastra de debut am scris in 2010 cind am decis sa fac acest blog. Dar sa nu uit lucrul cel mai important… SPERANTA a aparut cind ajunsa in cabinetul doamnei doctor Vlaiculescu, aceasta mi-a aratat un articol cu o batrinica care-i facuse fata cu brio diabetului si inca o facea. Rabdarea cu care doamna doctor Vlaiculescu a raspuns atunci multelor mele intrebari -unele poate chiar stupide, vocea calda a dumneaei impreuna cu acest articol m-au facut sa inteleg ca DA! pot merge mai departe iar fetita mea POATE AVEA O VIATA (normala).
Asa cum spus in primele rinduri, la acest articol m-au ajutat si prietenele mele dragi, ‘surorile de suferinta’ asa ca in continuare urmeaza gindurile-amintirile lor, si le multumesc tare tare mult ca au avut puterea de a le impartasi cu noi:
Sunt mamica unui baietel de aproape 2 ani si 7 luni care a fost depistat recent cu DZ tip 1. Sunt trista si nu exista zi sa nu plang si nu reusesc sa ma impac cu ideea asta si nici nu cred ca voi reusi vreodata. Ma uit pe pozele acestor fetite si nu pot sa cred ca niste copii atat de frumosi si destepti sunt chinuiti de asa o boala. Incercam din rasputeri sa il tinem echilibrat si sa invatam cat mai multe dar cu siguranta acest lucru necesita mult timp. Nu mai cunosc pe nimeni cu care sa discut aceasta problema si imi este foarte greu. As fi poate mai linistita daca cineva mi-ar spune ca pe viitor va fi mai bine si nu cum e acum cand tremura carnea pe mine de fiecare data cand ii testez glicemia si cum sar din pat de fiecare data cand se misca noaptea in patut.. -Asa scria Alina mamica unui suberb baietel- mascota grupului nostru, pe forumul de dulcinei, chiar cind se aflau in perioada de debut
Si iata ce zice aceeasi Alina, astazi, la 2 ani si jumatate distanta in timp: M-am intors putin in timp………parca a trecut o vesnicie…parca ne-am nascut cu “prietenul” nostru diabetul, nu mai stiu cum e sa traiesti fara aceasta afectiune desi au trecut doar 2 ani si jumatate. E greu de descris ce simti in acel moment. Numai cine trece prin aceasta experienta, intelege. Am recitit forumul….acolo a fost salvarea mea pentru inceput. Eram in spital si sotul meu mi-a spus ca exista un forum si ca atunci cand vom merge acasa sa intru si sa scriu ca sunt mai multe mamici care trec prin aceasta grea incercare. Dupa 2 saptamani de spitalizare in care nu am stiut ce e cu mine si in care puiul meu era total bulversat si chinuit , dupa 2 saptamani in care informatia venea buluc peste noi am ajuns si acasa fara glucometru, fara experienta(daca pot sa spun asa), fara glucagon, fara ace, fara nimic. Eram disperata, traiam un cumul de sentimente, eram furioasa, trista , plangeam fara incetare, eram speriata, ingrozita chiar. Daca am fi pregatite pentru o astfel de experienta poate ca am suporta debutul acestei afectiuni mai usor, desi sincer daca ma gandesc mai bine , nu cred ca cineva poate fi pregatit vreodata. Ce ma durut cel mai tare a fost cand domnul profesor mi-a spus diagnosticul DIABET TIP 1 DEPENDENT DE INSULINA PE VIATA. Stiam cate ceva de acest tip de diabet dar, cand a spus PE VIATA am inmarmurit si ore in sir, parca un tren trecea peste mine intr-un mod mult prea insistent si prea greu de suportat. Am avut noroc de sotul meu care e mai puernic si mai calculat desi se citea disperarea si in ochii lui, dar care reusea sa ma mai linisteasca pentru cateva minute si care ne-a fost mereu alaturi.
Am scris pe forum pe 20.05.2011 si imediat mi-a raspuns Ioana. Si asta a fost salvarea noastra. Am aflat de blog, de minunata noastra Doamna Doctor si de experienta altor mamici.
Trebuie sa recunosc ca sunt o norocoasa ca am intalnit oameni minunati si ca am reusit sa ies din acel cerc vicios din care credeam ca nu voi iesi niciodata. O iubesc pe Doamna Doctor care pentru mine insuseste toate functiile posibile, este in primul rand un om minunat si cu o reala valoare, este o fiinta care se dedica trup si suflet si iubeste tot ce face, este daca pot spune asa, confortul meu psihic si nu numai. O iubesc si pe Ioana care investeste timp, dragoste si pune suflet pentru ca noi mamicile si puii nostri sa suferim cat mai putin si sa stiim cat mai multe, fara de care nu ajungeam acum in acest grup minunat si le iubesc si pe celelalte mamici de suferinta intre care s-au legat stranse prietenii. Acum suntem o familie mare, asa cum spune Doamna Doctor si e mare lucru. Noi, suntem bine ne parcurgem firul vietii normal, cu glicemii mai mari sau mai mici dar cu liniste in suflet stiind ca oricand si oriunde am fi exista cineva care la capatul celuilalt fir ne va raspunde si ne va incuraja, ne va sfatui, si ne va ajuta sa ajungem mereu pe drumul cel drept si bun. Va iubim Doamna Doctor si sper sa aveti o viata minunata, lunga si presarata numai cu bucurii si fericire alaturi de cei dragi.
Si nu uitati dragi parinti Dumenzeu ne iubeste, trebuie doar sa ii cerem ajutor si putere sa trecem peste toate incercarile acestei vieti.
Dupa ploi si furtuni iese si soarele. La noi asa a fost.
Va pup si va inbratisez cu drag.
Geanina- o alta ‘surioara de suferinta’ si mindra ‘posesoara’ a unui viitor paleontolog isi aminteste despre debutul diabetului : Ca la toata lumea, diabetul a intrat pe usa noastra cu clasicele “poliurie”, “polidipsie” si oboseala nejustificata. Imi amintesc ca Mihnea ajunsese la 19 kilograme la o inaltime de 128 cm. Era slab si obosit si s-a plans ca il ustura cand face pipi. Am facut o urocultura si a iesit o infectie urinara. Cand ne-am dus la doamna doctor de familie si l-a vazut pe Mihnea cat era de slab si de obosit ne-a trimis sa facem analize. Primele analize le-am facut pe 7 decembrie, iar pe 8 m-am dus sa iau rezultatele. Toate erau in limite, mai putin glicemia, care era 179. Am sunat-o pe doamna doctor si mi-a spus sa nu-i dau nimic dule, iar a doua zi sa-i repetam glicemia.
A doua zi Mihnea a implinit 6 ani si am inceput ziua mergand sa facem din nou glicemia. Dupa amiaza s-a dus sotul meu si a luat rezultatul, iar glicemia era 282. Cand ne-am dus mai tarziu la doamna doctor ne-a trimis direct la Budimex, asa ca in loc sa sarbatorim implinerea celor 6 ani, ne-am internat cu surle si trambite la Budimex. Nu am inteles si nu inteleg nici acum de ce i-au facut analize si la cemera de garda si pe sectie. O doamna asistenta foarte “amabila” mi-a spus ca nu-i recolteaza analizele daca copilul nu se linisteste (era ora 23, copilul era obosit si suparat ca in loc sa se distreze de ziua lui el este la spital), dar pana la urma o alta asistenta impreuna cu o domnisoara rezident si cu mine l-am imobilizat pe Mihnea si i-au recoltat sange. Din pacate pentru ele, Mihnea a inceput sa urle sa vina politia, pentru ca la spital nu sunt in stare sa se poarte bine cu copiii.
Una peste alta a trecut noaptea iar a doua zi am intalint-o pe doamna doctor Mihu care mi-a spus ca Mihnea are diabet si m-a intrebat ce pregatire am, ca sa stie cum imi explica ce se intampla in organismul lui Mihnea. Mi-a dat o carte despre diabetul de tip 1, si pentru ca era vineri si urma week-end-ul mi-a spus sa studiez, sa concep niste meniuri si sa stabilesc un program zilnic. Am citit cartea, am facut ce mi-a spus doamna doctor si luni cand s-a intors la spital mi-a spus ca sunt pregatita sa plec cu Mihnea acasa a doua zi. Am rugat-o sa ne mai tina o zi pentru ca schimbase schema de insulina a lui Mihnea si imi era teama de reactiile pe care le va avea la insulina cand vom ajunge acasa.
Asa ca dupa 5 zile de spitalizare am plecat acasa, cu cartea pe care acum o studiaza Mihnea si cu o foita de hartie pe care sria cum sa fac corectii in cazul in care glicemia este mica sau mare. Pe doamna doctor am sunat-o o data, la cateva zile dupa externare cand Mihnea a avut glicemia mare si mi-a spus ca de aceea mi-a dat hartiuta aceea, ca sa stiu cum sa ma descurc acasa cu glicemiile.
Bineinteles ca a urmat o perioada in care am cautat pe internet informatii despre diabet, in care am sperat ca vom gasi un tratament minune pentru diabet, in care am dorit sa discut cu alte mamici, iar intr-un final am gasit forumul mamicilor de dulcinei, iar apoi blogul Ioanei.
Blogul Ioanei l-am descoperit dupa prima noastra internare la Buzias, la Centrul Cristian Serban. Am fost la Buzias in aprilie, la patru luni dupa debut. Acolo am cunoscut alte mamici care erau la inceput ca si mine, Mihnea acunoscut alti copii ca si el si s-au legat primele prietenii. Dar tot acolo am aflat ca Mihne ar mai putea avea o afectiune autoimuna, care se poate asocia cu diabetul, si anume intoleranta la gluten
Cand ne-am intors acasa am fost la Grigore Alexandrescu la doamna doctor Cristina Becheanu, care este un medic siun om deosebit si am facut noi analize si biopsia intestinului subtire. Din pacate rezultatele analizelor au aratat ca Mihnea are si intoleranta la gluten, asa ca am inceput si regimul fara gluten.
Din fericire pentru noi in septembrie 2011 a avut loc prima intalnire de la Academia mamicilor de dulcinei, cand am cunoscut “gasca” de mamici si pe doamna doctor Mihaela Vlaiculescu, care este in primul rand un om minunat si un medic extraordinar. Pentru noi doamna doctor este cel mai important sprijin in ceea ce-l priveste pe Mihnea, pentru ca oricat am invata noi despre diabet si oricate cunostinte am acumula, este esential ca cineva sa-ti spuna ca este bine sa procedezi intr-un anumit fel.
Ce pot sa le spun mamicilor care sunt la inceput este ca nu trebuie sa se dea batute si trebuie sa fie tari pentru copiii lor. Au fost momente in care a fost greu, cand Mihnea apus intrebari, dar consider ca este foarte important sa fim sinceri cu copiii, sa incercam sa ii invatam cat mai multe despre diabet si sa ii incurajam tot timpul.
Ca sa incei cele “cateva randuri” intr-un ton optimist, eu cred ca daca credem ca totul va fi bine, ni se vor intampla lucruri bune. Cea mai importanta performanta a lui Mihnea a fost ca in vara a fost singur in tabara cu doamna invatatoare si cu colegii lui. Bineinteles ca ne-am sfatuit cu doamna doctor, care nu este un bun sfatuitor numai in probleme legate de diabet ci si in probleme legate de sufletelul copiilor nostri si am schimbat schema de insulina astfel incat sa nu fie nevoie sa se verifice glicemia pe timpul noptii si l-am lasat sa-si ia zborul o saptamana. Vorba doamnei doctor, noi nu am dormit bine, dar copilul a petrecut o saptamana minunata cu colegii si cu doamna invatatoare care este o persoana minunata si care s-a implicat de la inceput in povestea noastra cu diabet si intoleranta la gluten. Mihnea a convins pe toata lumea ca se poata descuca cand a spus ” Ma duc singur in tabara, tu da-mi mancarea fara gluten ca le spun eu doamnelor de la bucatarie cum sa-mi gateasca, iar cu diabetul sti ca ma descurc.”
A fost socant, a fost greu, a fost cumplit cand am aflat ca Mihnea are diabet, a fost greu si cand am inceput regimul fara gluten, dar odata cu trecerea timpului senzatia de durere s-a estompat si am intrat intr-un rimt cu care ne-am obisnuit. Miruna, care avea doi ani la debutul diabetului la Mihnea m-a intebat de curand daca ea va face diabet cand va creste ca Mihnea, pentru ca a vazut ca multi prieteni de-ai lui Mihnea au diabet.
Cred ca depinde numai de noi sa nu ne lasam invinsi de diabet si mai cred ca dulcineii nostri sunt mult mai puternici decat credem noi si ca pot face tot ce viseaza, chiar si sa ajunga in desetul Gobi din Mongolia si sa caute fosile de dinozauri, asa cum viseaza Mihnea. Tine de noi sa le dam puterea sa creada ca diabetul nu-i va impiedica sa-si implineasca visele.”
Paula mamica Dariei -viitoare stea a tenisului, este si ea alaturi de noi cu urmatoarele ginduri: Despre debut…îmi aduc aminte dimineața aceea de 17 Octombrie de parca a fost ieri… După ce Daria s-a trezit de doua ori peste noapte sa meargă la toaleta, cand ne-am trezit sa ne pregătim de serviciu si de școala am hotărât sa-i verificam glicemia, având in casa aparatul folosit de soțul meu depistat cu diabet tip 2 pe cand fetița noastră avea 4 ani.
Aveam amândoi trupurile inghetate, ne citeam in ochii unul altuia teama, de parca știam deja răspunsul…setea si urinarile frecvente erau semne ale diabetului…am alergat-o prin camera încercând s-o convingem ca nu va durea decât puțin, sa-i explicam ca trebuie sa punem o pictura mica-mica pe acea lamela, ca la microscopul la care ea studia gelul de baie si scamele de pe covor…” De ce mami? De ce trebuie sa faci asta? ” ma întreba plangand puiul meu… Am reușit … Am intepenit privind glucometrul! 207 mg/dl!
Mi-am luat copilul in brate si am început sa plâng…Nu Doamne, dacă existi, nu fa asta! Nu copilul meu! Strigam si-mi strangeam copilul in brate…eram in 17 Octombrie, o zi de joi iar pe 23 Octombrie Daria implinea 7 ani…doar 7 ani si urmau alți 60-70-80 …cu diabet?! Ma intrebam…
L-am sunat apoi pe doctorul sufletului meu si al Dariei la vremea aceea ( acum mai avem o mama medic pe nume Mihaela Vlaiculescu), doctorul Cirstoveanu care o știa pe Daria de la 3 luni si la care apelam pentru vaccinuri, raceli, întrebări de tot felul legate de creșterea copilului. Mi-a spus: “nu vreau sa va sperii dar veniți cu ea acum la Marie Curie la DNA dr Mihu, etaj 6, sectia diabet si vorbim apoi”. Am plecat la spital si acolo am rămas pana marți cand eram pregătite sa plecam acasă si sa ne “descurcam” singuri…
Îmi aduc aminte desenul făcut de Daria cu cariocile, cu câteva zile înainte de dimineața aceea. O coala desenata cu negru, un pat si cineva pe pat. Am întrebat-o ce reprezintă si mi-a zis ca nu știe, era obosita si asta a simțit ca vrea sa deseneze…
Îmi aduc aminte ca ne plimbam prin curtea spitalului, vorbeam dar nu ma auzeam, eram acolo dar nu știam ca sunt…într-una din zile am lăsat copilul in salon cu soțul meu si am plecat la cabinetul doamnei doctor sa mai vorbesc cu dansa despre ce si cum sa fac…cand am ieșit de acolo am privit icoanele pictate pe peretii holului sectiei de diabet si m-am prăbușit plangand…nu știu cât am stat acolo, mi-am dat seama la un moment dat ca TOT CE MI-AM DORIT DE LA VIATA, era lângă mine, in genunchi si-mi spunea ” nu plânge mami! Ai văzut copiii din curtea italului in carucioare, ei nu pot merge, nu vorbesc, eu sunt bine, fac doar niște injectii!” Plecase din salon sa ma caute si m-a găsit acolo si a simțit nevoia sa ma incurajeze….ca o mama pe copilul ei…
Iar eu care nu ma puteam concentra deloc sa înțeleg cum actioneaza hidrati lenti, rapizi, insulinele….știu de ceva vreme ca socul acela a scurtcircuitat ceva in creierul meu, eu care eram capabilă sa fiu receptiva la oricate discuții se purtau in jurul meu si sa le retin, de atunci nu mai pot, de multe ori nu țin minte anumite detalii…
Vreme de un an am studiat Internetul căutand soluții, cu cateva luni inainte fusesem avansata in pozitia de director vanzari la societatea la care eram angajata si trebuia sa imi fac treaba bine, sa nu ma gandesc prea mult la problemele mele, sa zambesc tuturor si sa am intalniri cu colaboratorii nostrii, insa in fiecare seara ma urcam in masina firmei sa plec catre casa si tot drumul plangeam si speram sa fie un cosmar doar si in curand sa ma trezesc din el. Pana într-o seara, la aproape un an de la debut, cand am parcat mașina in fata blocului unde locuiam, mi-am stres lacrimile ca in fiecare seara, mi-am “luat” zâmbetul ca in fiecare seara si m-a cutremurat un gând: cum am ajuns deja acasă? Nu știam pe ce străzi am circulat, “probabil aceleași” – am incercat sa ma linistesc singura. Bine! dar la ce semafoare am oprit? cui am cedat trecerea? ce am vazut in drumul meu spre casa?! Dar ieri? NIMIC. Nu-mi aduceam aminte nimic, in fiecare seara drumul spre casa imi era necunoscut.
atunci m-am trezit din “inconstienta”, putea intra o alta masina in mine ca sigur n-as fi stiut, n-as fi reactionat, nu aveam voie sa mor, copilul meu are nevoie de mine…eram ca un robot toata ziua la serviciu si in drumul spre casa eram doar eu cu mine, cu intrebarile si rugile mele catre Dumnezeu. Copila mea nu a stiut nimic din toate astea pentru ca aveam grija sa ma “refac” in parcare si sa-mi afisez zambetul de voie buna.
Au urmat ședințele la homeopat si a urmat si un astfel de tratament cu “pancreatinum”, “insulinum”, am mers la psiholog si eu si ea, câteva sedinte mai ales ca nu vroia sa spună copiilor de clasa si de joaca nimic despre diabetul nostru, am fost la piramidele de la Cheia, am făcut masaj de relaxare cu terapie reiki si reflexoterapie pentru activarea unor glande si a pancreasului la nivelul talpii ( despre care ea n-a știut crezand ca-i doar de relaxare, la vremea aceea făcea masaj la coloana si soțul meu pentru ceva dureri, venea-vine si acum DNA Maria, draga noua).
Între timp, am aflat de pe net despre diabetul tip Mody, făcusem in spital o analiza a celulelor pancreatice si rezultatul acestora a fost favorabil diabetului tip Mody, celulele producatoare de insulina nu erau distruse. Am scris unor clinici de cercetare in diabet si endocrinologie din Anglia si SUA si in urma acestui rezultat, a unităților mici de insulina necesar/kg corp, ne-au cerut sânge si după 6 luni am aflat ca si ea si sotul meu au diabet mody, cromozomul HNF1A fiind modificat.
Ca o observatie, ni s-a transmis ca atunci cand nu va mai fi in creștere, e posibil ca glicemiile sa fie tinute in frau cu o pilula ca la diabetul de tip 2.
Ulterior, am descoperit si o tiroidita autoimuna hashimoto pentru care ia eutyrox.
Cam atât acum…e dureros sa vorbesc despre asta, cred ca a existat o viata înainte de diabet pe care nu mi-o mai amintesc sau nu vreau sa mi-o amintesc…iar asta e o alta viata…si pe lângă fericirea de a avea glicemii bune, sunt fericita ca am cunoscut niste oameni minunati: DNA dr Vlaiculescu, Mamicilor copiilor cu diabet cu care “vorbesc” aceeași limba, copii astia minunati cu diabet mult mai responsabili decât alti copii. Diabetul m-a învățat sa iubesc mai mult, sa-mi arat dragostea mai des, cât de des pot, sa rezonez la durerile altora pentru ca știu ce înseamnă suferinta, sa petrec mai mult timp cu copilul meu lăsând cariera pentru ai fi alături ( am demisionat din funcția de director acum 2 ani si am pornit o activitate asemanatoare dar pe cont propriu pentru a putea petrece mai mult timp împreuna cu fiica mea).
Iar acum cu ajutorul Dexcomului, dorm noaptea! Ma “piuie” el cand glicemia e mare sau mica. Cam atât pentru seara asta, am plâns cât pentru o luna deruland filmul acesta…acum ii multumesc lui Dumnezeu ca e “doar” atât si-l rog sa-i dea copilei mele intelepciunea de a lua decizii singura cand va fi mare, îi spun ca n-am înțeles “de ce ea” dar am renunțat sa mai întreb spunandu-mi ca nimic pe lumea asta nu-i întâmplător si într-o zi voi înțelege mai mult, il rog sa ma ajute sa rămân sănătoasă sa-mi pot îngriji copila, sa-i fiu aproape si s-o susțin in tot ce face. Va pup pe toate si pe toți scumpicii vostrii!
Si ultima dar nu cea din urma , Ana -jurnalista noastra draga, cea mai experimentata dar totodata poate si cea mai greu incercata mamica din gasca noastra: Ufffff….e tare greu să fac ceea ce imi cereți. Citesc de câteva zile postarile voastre (inainte de acesta postare au circulat mailurile doar intre noi -gasca) amintirile si , culmea…..desi eu sunt jurnalist de meserie, nu reușesc să scriu. Plang si incerc sa fiu cerebrala . E greu , va spun din suflet !
In cei 8 ani de diabet s-au întâmplat atât de multe lucruri , au intervenit atât de multe schimbări , încât nu știu ce sa scriu mai repede. Pe de altă parte este atat de dureros sa aștern pe hârtie cum a fost acum 8 ani……
Totul a inceput prin septembrie 2005. Alex avea 11 luni cand a fost diagnosticat cu diabet . Am ajuns la Budimex , intr-o zi mohorata de toamna , 19 septembrie 2005 , ziua pe care nu o voi uita niciodata . Ziua in care viata mea si a familieie mele s-a schimbat . Ziua in care am incetat sa mai fim noi, familia noastra draga si plina de vise si sperante. Copilul nostru a fost diagnosticat cu diabet ! Doamne , stiam atatea lucruri despre diabet , incat am zis nu se poate ! Un var avea diabet la vremea aceea si stiam deja si aveam cat de cat idee despre hidrati si insulina ( doar ca notiuni ).
2 medici pediatri din Giurgiu nu au reusit sa isi dea seama ca are diabet , eu nici atat …am ajuns la Budimex , dupa ce sotul meu si-a pierdut cumpatul si a zis :”HAI LA BUCURESTI , CA DAU CU EI DE TOTI PERETI ( cu medicii din Girugiu ). NU VEZI? COPILUL ARE PROBLEME SI NU STIM CE !!!!!”
La Budimex am intrat la camera de garda , l-am dezbracat , a fost consultat de o d-ra dr rezident. Cand l-a vazut dezbracat a observat ca are o iritatie in zona genitala . O iritatie pe care eu am ignorat-o si am tratat-o cu leacuri babesti( crema de galbenele, spalat cu ceai ). Nici nu am mai tinut cont de ea. Insa , dr a vazut-o si m-a intrebat d ecate zile este asa …ce alte simptome mai are copilul. Am inceput sa ii povestesc din nou, tot ce vazusem eu modificat la el. La auzul vorbelor mele , o vedeam cum i se transforma mimica fetei . M-a intrerupt si a zis :”hai pe sectie sus !”. Nu stiam pe ce sectie , a zis la etajul 6 …..cand am ajuns sus ( eram cu sotul si nasul lui Alex ) am vazut sectie DIABET ….am simtit cum fuge pamantul de sub mine . Am intrat in cabinet , i-au luat glicemia din deget , dupa ce l-am tinut fedeles in brate …..asteptare ….aparatul arata HIGH . Am zis nu , este o greseala , nu se poate !!!!!!!!! E un cosmar, trebuie sa ma trezesc !!!!!.
Asistentele au zis ca repete testul, l-au dezinfectat pe degetel , au zis sa nu fi avut ceva pe deget. iar glicemie, asteptare ….HIGH!!!!!!!!!
Aceea a fost clipa mea in care am simtit cum mi se rupe sufletul, totul se naruie , m-au navalit ganduri si totodata imi simteam mintea blocata . Strangeam baiatul in brate , plangeam , ele imi spuneau ca trebuie sa ii dau drumul , trebuie dus in terapie intensiva urgent .
Mi l-au luat !!!! De aici , am un black-out …..numai imi amintesc mare lucru….NU stiu cat a durat socul meu , ca durata . Nu am interbat niciodata pe cei care erau cu mine. Nu am vrut sa stiu.
Bebelushul meu , puiul meu care inca nu stia sa spuna MAMA …avea diabet . Imi amintesc salonul din terapie . Asa imi revin amintirile. dignosticul “D-na , are diabet . Are nevoie de ajutor ugrent!!!!” Si apoi patul de spital , Alexicu’ plangea. Avea o perfuzie bagata in piciorush . un aparat piuia la capul lui . ceva ce semana cu un cantar electronic. Dimineata am aflat ca era pompa de insulina . Au urmat zile de panica, nu stiam ce sa fac , cum sa fac . Imi spuneau calculeaza atat , da-i atat . Plangeam si imploram sa ma ajute sa inteleg. La 3 ziel dupa diagnostic, cand a trebuit sa mergem la cabinetul asistentelor , mi-au pus pen-ul in mana si au zis : Faceti insulina, d-na Bogdan!”…..am inlemnit, am spus ca nu stiu , ele il tineu starns in mana ( 2 d-ne asistente ) , alta langa mine , urmarea ce fac ….asa am facut prima insulina copilului . Mi-au zis …acasa asta va trebui sa faceti dvs .
……………………………………………………………………….
Numai pot scrie ….va rog , e dureros sa dezgrop acele amintiri si sa traiesc din nou acele sentimente , Plang acum …
Cert este un lucru. In toti anii astia mi-am dat seama , ca D-zeu alege special pe unii dintre noi sa duca asemenea cruci . D-zeu alege oamenii puternici care pot duce, dar mai ales oamenii speciali. Copiii cu diabet sunt speciali, maturi , mai inteligenti…..Mi-a demonstrat-o viata mea de pana acum . Alex este puternic , stie ce are , accepta , spune cu usurinta si altora.
Am avut si oamenii potrivi langa noi si nici eu nu am ezitat sa cer ajutor si sa caut informatii . Setea mea de informatii era mare.
Multumesc dr.Mihaela Vlaiculescu, multumesc dana (psihologul si prietena lui Alex ) , multumesc prietenelor mele , mamicile de dulcinei. Voi sunteti prietenii nostri pe care ii iubim mult , voi ne sustineti, ne intelegeti, vorbim aceiasi limba .
Nu stiu ce sa mai scriu . Am multe de povestit din cei 8 ani de diabet . bucurii, necazuri, sentimente si trairi , momente din viata noastra cu diabet .
va pup pe toate , scuzati-mi incoerenta , dar ….e greu sa reinvii acele clipe ….
Va multumesc fetelor pentru gindurile voastre!
Ce as mai putea eu oare sa mai spun! Sa va spun sa va stergeti lacrimile? Nu o sa fac asta ba dimpotiva cred ca daca simtiti nevoia sa plingeti ar trebui sa o faceti cu toata puterea, cu toata fiinta voastra, ca sa va descarcati, insa daca puteti, faceti asta fara sa va vada puiul vostru. Nu-l incarcati cu sentimentul de vina ca el este motivul pentru care mama este trista. Timpul este aliatul nostru si sa speram ca le va rezolva pe toate, timpul va mai astompa durerea noastra, timpul ne va ajuta sa zimbim din nou, in timp invatam sa ne ‘imprietenimi’ cu diabetul si sper ca nu peste mult timp daca nu leacul mult asteptat macar pancresul artificial va veni.
si… daca-mi permiteti…un sfat ca de la parinte de dulcinel la printe de dulcinel: incercati sa pastrati cit mai mult NORMALITATEA in viata voastra. Pina la urma copiii nostri au diabet si nu trebuie ca diabetul sa-i aiba pe ei.
Si daca voi nu aveti inca ‘gasca’ voastra, sunteti oricind bineveniti aici pe blog si va promit ca intotdeauna va voi auzi si va voi raspunde devenind cu totii o mare gasca. Si daca aveti intrebari legate de diabet va reamintesc ca impreuna cu doamna doctor am initiat acele articole ‘Noi intrebam, Mihaela raspunde’.
Numai bine, si asa cum am mai spus si altadata ‘la naiba cu diabetul ca nu ne-a facut el pe noi!’
Era o iarna friguroasa… Noua, pisicutelor hoinare, nu prea ne plac iernile pentru ca nu avem unde ne incalzi in zilele si noptile reci. Cum hoinaream eu prin frig intr-o zi nu prea geroasa, dar cam neplacut de rece pentru mine, o biata pisicuta obosita si un pic cam …zdrenturoasa, am ajuns in dreptul unei casute care avea ceva special, ceva ce m-a atras in mod deosebit; aveam sa aflu mai tarziu ce anume era. M-am apropiat tiptil, m-am cocotat pe marginea fereastrei si… ce sa vezi ? Pe masa din bucatarie statea tantos un castron plin cu smantana! Cred ca pe mine ma astepta pentru ca era numai buna pentru burtica mea goala. Asa ca mi-am facut curaj si…tup, dintr-o saritura eram langa castronul ce-mi facuse cu ochiul.
Abia terminasem de lipait toata smantanica, care tare buna a mai fost, cand a aparut de nu stiu unde o fetita cu cei mai frumosi ochi caprui pe care-i vazusem vreodata. Am crezut ca este zana buna din castelul de clestar!
……………………………………………………..
Lucrul ce ma leaga insa si mai mult de buna mea prietena este faptul ca amandoua avem diabet. Da, ai inteles foarte bine, avem DIABET si suntem vesele si nazdravane si cele mai bune doua prietene. Si cate nazdravanii nu facem noi impreuna? Dar despre asta o sa-ti povestesc incet, incetisor. Dar pana atunci hai sa descoperim impreuna ce inseamna DIABETUL.
Acesta este doar un fragment din cartea Mieunica, Aida si Diabetul, carte pe care am scris-o impreuna cu doamna doctor Mihaela Vlaiculescu si care , speram noi, va ajunge cindva, cumva, in minutele dulcineilor abia diagnosticati ajuntindu-i sa inteleaga mai usor ce este diabetul.
In Decembrie 2012, cind am pus mina cu emotie pe unul din primele exemplare ale cartii nu mi-am imaginat ca voi culege roadele muncii mele atit de curind. Si de ce spun asta? Desi noi n-am ascuns niciodata ca avem diabet si ne-am purtat absolut natural in orice situatie si locatie ne prindea testarea glicemiei sau chiar insulina si masa principala, nu stiau chiar toti copiii din clasa Aidei ca ea are diabet. De curind insa, doamna invatatoare a frumoasei mele copile i-a anuntat pe toti copiii ca trebuie sa aduca la scoala o carte care va face parte din biblioteca clasei. Aiduta mea m-a intrebat daca ea poate sa duca la scoala Mieunica, Aida si Diabetul.
In ziua cu pricina, Aida s-a intors de la scoala bucuroasa ca acum toti colegii stiu de diabetul ei si ca sunt multi doritori sa imprumute cartea. Mi-a aratat o adevarata ‘waiting list’. Peste alte doua zile se auzea prin clasa Aidei: ”Andy tu stii ce este aia hipoglicemie? Dar hiperglicemie?”
Concluzia: fie si numai pentru acest episod a meritat din plin sa pun pe hirtie fiecare cuvintel al povestii despre diabet.
Cei care-si doresc un exemplar al cartii sunt rugati sa-mi dea adresa fie aici pe blog fie pe mail ioanatoma2010@gmail.com
Glicemii bune sa aveti si o zi minunata!
Ce-am mai facut noi si diabetul nostru in ultimul timp? Multumesc lui Dumnezeu, reusim sa convietuim foarte bine, chiar pacalindu-l (pe diabet binenteles) uneori.
Acum, mica mea dulcinica este scolarita de clasa a doua, tot atit de iubitoare de scoala (inca ) , mare amatoare de distractii , cumintica , isteata si la fel de vesela ca intotdeauna. Doamne cit de frumos ride omuletul asta! Cind simte ea ca nu si-a facut norma de veselie intr-o zi vine seara la mine si-mi zice: ”mami gidila-ma te rog” , asa ca ma conformez si incepem programul de jughineala.
*Dupa primele 2 luni de scoala, la sfirsitul lui Octombrie, ne-am bucurat si de o mini vacanta cu aer proaspat de munte. Am dat o fuga pina la Predeal intr-ul loc absolut minunat ce-ti ofera toate deliciile vietii: sauna, jacuzii, piscina, loc de joaca pentru copii si… bucatarie unde-i pot pregati in conditii optime masa si gustarile copilei mele. Aici rasfat total, trezit tirziu (gratie minunii ce poarta numele de Lantus), innotat in piscina pina ce copila avea degetelele crete. Hipoglicemiile le-am prevenit prin mini gustari luate pe scara piscinei Intre bucuriile acestei vacante se numara si plimbarile pe coclauri dupa resurse ce le vom folosi cit de curind pentru a manufactura obiecte pentru bazarul de Craciun, vizitatul Bisericii Neagre din Brasov unde minunata mea copila ne-a fost un mini translator din germana in romana (noi nu stim o boaba de germana dar ea este fascinata de aceasta invatind-o cu mare drag), mini excursia facuta la Trei Brazi. Ce mai, a fost o super mini vacanta. Mai vreeeeaauuuu!
*Simbata trecuta (cu citeva zile in avans) am sarbatorit cei 2 Gabrieli din familia noastra: sotul dar si dulcinica noastra care poarta si numele de Gabriela. S-a lasat cu veselie mare, baloane, karaoke, si… glicemii setate parca pe valorile 80-90 in conditiile in care pentru a nu face hipo i-am dat copilei sa bea cite o jumatate de pahar de suc in mod repetat, iar rapida de seara nici n-am mai facut-o. Tort ca de obinei.. nu a mincat deloc. Nu stiu de ce dar se pare ca domnisorica mea nu-i amatoare de acest desert. Dimineata urmatoare ne-am bucurat de o glicemie buna asa ca inca odata am reusit sa fentam diabetul si regulile lui stricte. Sa tinem cont insa ca noi suntem pe schema cu Lantus care ne protejeaza 24 de ore.
*Saptamina trecuta, avind informatia de la Cori care a scris atit de frumos aici , ne-am apucat de lucru si am confectionat 2 carti postale ce au luat drumul Statelor Unite catre un dulcinel dar si o mamica de dulcinel . Poze insa pe 14 Noiembrie cind vom sarbatori Ziua Mondiala a Diabetului.
Te trezesti bucuroasa cu gindul ca in sfirsit a venit Martie, Martie-Martisor, te uiti pe fereastra si ce sa vezi (?) ninge asa ca-ti amintesti subit ca de citeva zile iarna sa incapatineaza sa plece. Zimbetul dispare! Apoi se trezeste minunata copila entuziasmata tare, exclamind ”Uraaa a venit Primavara! Mami trebuie sa-mi aduci azi un ghiocel vestitorul primaverii” Calendaristic vorbind copila are dreptate, si gindesc ca pina la urma nu conteaza ce vedem pe fereastra ci ceea ce simtim. Asa ca haideti sa fim veseli si sa simtim primavara, poate asa pleaca si baba iarna de la noi.
Ghiozdanelul copilei ascunde azi o mica comoara lucrata cu ale ei 2 minute dibace in ziua de Simbata. Acum 2 saptamini am fost la un atelier de martisoare de unde am furat tehnica modelarii pastei fimo, asa ca Simbata am organizat si noi acasa un mic atelier invitindu-le la lucru pe finutele noastre si pe prietena si colega copilei, Daria (cea cu care are de altfel si o formatie Ioana Stea -nice name nu-i asa, de! ma iubeste copila). Ce-a iesit se poate vedea in poze.
Abia astept sa se intoarca azi copila de la scoala cu impresiile primului Martisor petrecut aici. In alta ordine de idei, am inteles de la fete (a mea copila si Daria) ca diseara va fi o petrecere ‘privata’ la mine acasa in cinstea Martisorului. Cum se va desfasura aceasta nici nu vreau sa stiu. Pina atunci eu am ca tema gasirea macar a unui ghiocel pentru minunata-mi copila.
Ca sa nu ne iesim din mina , Duminica aceasta vom merge la un atelier de bijuterii din pasta fimo, asa ca in curind cred ca-mi voi putea deschide butic
O primavara frumoasa va doresc, dar mai ales dulcineilor mari si mici.
La multi ani Marta Denisa!
Edit later: Am gasit ghioceii mult doriti de copila asa ca pot spune ca mi-am indeplinit cu succes misiunea. Evrikaaaa!
Ajunsa acasa, petrecerea de Martisor este in plina desfasurare: flori de primavara, zambile, narcise, ghiocei insirati in toata sufrageria, lumina data pe semiintuneric si tromboscopul in actiune, atmosfera de disco veritabila. Din sufragerie se aude alternativ ba glasul suav al Selenei Gomez ba acordurile unei melodii cu Shakira. What a nice combination! Iar zuzele mele ce credeti ca fac filmeaza scene pentru a monta un videoclip cu ele pe care apoi, noi astia mari, avem apoi datoria de a-l posta pe YouTube ca sa devina cunoscute si sa-si faca fani. Oare cum or iesi scenele pe melodiile Shakirei? Doamne… si cind te gindesti ca eu la virsta lor faceam hainute la papusi?!
Aaaaa, si era sa uit copila a primit martisoate de la TOTI baietii din clasa, iar de la ‘iubitu’ Darius a primit un martisor pestisor. Concluzia copilei: ”mami deci Darius ma vede ca pe o sirena, asta inseamna ca sunt sirena lui, ce tare!”
Am un copil minunat. Cea mai frumoasa, isteata si vesela fetita. Cind ride expresia ‘raiul pe pamint’ capata sens. Si am noroc ca ride des, si Doamne… cu cita pofta! Ea e motorul vietii mele, este cea care da sens tututor lucrurilor.
Acum aproape 4 ani, cind DIABETUL ne-a invadat vietile, am simtit ca s-a prabusit cerul pe noi. Copilul perfect sanatos care fusese ferit pina si de banalele viroze, era acum dependent de intepaturile zilnice si programul de masa impus. Dar cumva, am gasit putere, copila fiindu-ne de un real ajutor cu veselia, optimismul si intelegerea ei, si ne-am adaptat noului stil de viata. Omuletul cu ochi de caprioara, cu care am comunicat dintotdeauna foarte bine, ne-a ajutat sa mergem mai departe.
Nu stiu ce spun cartile de psihologia copilului diabetic, dar eu, incercind sa pastrez normalitatea in care traisem pina atunci, am evitat cuvintele dure precum ‘boala, diabet, insulina..’. Nu stiu daca am facut bine sau rau, insa am simtit ca trebuie sa-i protejez cumva inocenta si normalitatea copilariei.
Asa ca, fara a o tine sub un clopot de sticla si fara a nega existenta diabetului, am inventat un fel poveste care sa-i explice situatia de fapt. Astfel administrarea de insulina a devenit ‘piscatura de inteligenta’ pe care NOI TOTI, si mami si tati ne-o facem. Am facut rost de un pen gol si o rugam pe copila sa ne ajute sa ne facem si noi ‘piscatura’ si uite asa uneori se crea chiar un fel de competitie care face mai multe unitati de inteligenta. In felul acesta am considerat noi ca copila se va obisnui usor-usor cu manevrarea penului. Cu programul meselor si cu varietatea de produse nu a fost greu deloc, copila a inteles ca mincarica are nevoie de 3 ore ca se transforme in energie dupa care putem bine merci minca din nou, la produsele cu indulcitori am renuntat destul de repede astfel ca, spre incintarea copilei, oul Kinder a redevenit un obisnuit de-al casei (intotdeauna calculat in totalul de HC si fara a face abuz). Am incercat intotdeauna sa gasesc artificii care sa ne pastreze in normalitatea de dinainte: cind vrea musai ceva dulce dar nu e ora de masa apelam la bombonelele mici de M&M, cind o apuca foamea dar nu-i ora de masa (foarte rar insa) apelam la sunculita de praga si ceapa cu sare (iubeste ceapa cu sare pe care o considera delicatesa), cind suntem la petreceri si vrem sa bem suc cot la cot cu ceilalti copii, am descoperit o tentativa de suc ce are ‘o’ hidrati (e un compromis care nu-mi prea place pentru ca de regula bea suc natural si nu imbuteliat, dar odata la nu stiu cit timp zic ca nu-i nici o tragedie)…
Repet, nu stiu daca am facut bine sau rau, insa pina acum, vazind cum evolueaza copila cit de sociabila, deschisa si vesela este, cred ca am procedat corect. Am vorbit si cu doamna doctor care mi-a confirmat ca atita timp cit copila si-a insusit si respecta acest stil de viata, atita timp cit nu triseaza si nu se ascunde cu mincarica, cit nu protesteaza si nu refuza, nu are absolut nici o importanta daca numim aceasta stare de fapt DIABET sau ‘piscatura de inteligenta’ si ‘glicemie’. Vizitele la doctor nu au facut trimitere la notiunea de BOALA -acestea desfasurindu-se intr-un mediu cald si prietenos, copila intotdeauna a mers la prietena Mihaela care ne sfatuieste ce si cum sa mai mincam, glicozilata ne-am luat-o intotdeauna din degetel cu ajutorul teparusului nostru de acasa .
Pentru iubita mea copila doctor=prieten=sfaturi SI NU NEAPARAT BOALA.
Dar vine o zi cind aflam ca nici Mos Craciun nu-i chiar Mos Craciun, asa ca se pare ca a venit momentul sa ma pregatesc si eu pentru niste raspunsuri ceva mai concrete si aproape de adevar.
Am inteles ca teoria spune ca virsta la care copilul diabetic poate fi instruit sa inteleaga si inceapa a-si purta singur de grija este 9-10 ani. Noi nu am ajuns inca la aceasta virsta, mai avem vreo 3-4 ani, dar usor -usor, mai in joaca mai in serios incepem sa facem pasi mici in acest sens: de pilda copila stie sa-si ia glicemia singurica, stie sa potriveasca unitatile de insulina pe pen si sa apese pistonul, dar inca ii este teama sa se intepe singurica sau chiar sa ma intepe pe mine.
Deunazi, am inceput sa-i spun ca unul din cei 3 frati Jonas isi face si el ‘piscatura de inteligenta’ si i-am sugerat sa ne uitam pe net sa vedem care din ei. Ce credeti ca mi-a raspuns isteata mea : ”nu-i nevoie mami ca stiu deja, trebuie sa fie vorba de Nick ca el este cel mai istet, el compune toate melodiile trupei”. Ce puteam sa mai spun ?!
Zilele trecute a venit si m-a intrebat sec ‘ce-i ala DIABET?’. Uitindu-se la serialul Hannah Montana, a auzit-o pe aceasta spunindu-i lui Oliver ca n-are voie sa manince dulciuri ca ARE DIABET (cei ce au copii peste 5 anisori stiu despre cine vorbesc). Recunosc ca n-aveam un raspuns bine pragatit asa ca a trebui sa incropesc unul. I-am explicat ca toata aceasta procedura cu luatul glicemiei si ‘piscatura de inteligenta’ poarta numele de DIABET. Normal ca urmatoarea intrebare a fost : ‘adica si eu am DIABET?’.
Pentru parintii care au spus copiilor lor inca din prima clipa ca au diabet, poate parea un pic pueril/ciudat/altfel ca eu ii spun abia acum. Insa eu consider ca fiecare copil este unic, fiecare are ritmul sau, si ca exista o vreme pentru toate. Nu cred ca copila mea a pierdut mare lucru nestiind ca are diabet, nepercepind asta ca pe o boala. Nici acum nu stiu cit a constientizat tehnic vorbind, aceasta informatie neschimbindu-i cu nimic rutina zilnica. Drept dovada la raspunsul meu afirmativ ‘DA! mami si tu AI BIABET la fel ca Oliver si Nick Jonas, copila nu a fost deloc afectata, singura ei nelamurire tinea de interdictia la dulciuri. Nu intelegea de ce Oliver nu avea voie dulciuri. I-am spus ca oricine are voie sa manince dulciuri insa nu multe si ca ar fi bine sa le manince la ora de masa. I-am amintit de Sportacus (din serialul pentru copii) care intotdeauna milita pentru ‘bomboanele sportive’ (a se citi fructe si legume). Intrucit aceste teorii cu ‘dulciurile in exces nu sunt bune’, ‘fructele si legumele inseamna sanatate’, nu erau noi pentru ea, copila s-a declarat multumita de explicatiile mele.
Cel putin pentru moment… ca sunt sigura ca intrebarile abia au inceput.
Doamna doctor mi-a promis ca-mi face rost carti/materiale care sa ma ajute sa raspund copilului pe viitor in mod corect si cinstit, fara a o agresa emotional, si mai mult asta va fi tema la viitoarea mea intilnire cu dinsa. Abia astept!
Mi-as dori ca toata aceasta poveste sa evolueze ca cea a dezvaluirii identitatii lui Mos Craciun, cind la aflarea adevarului exista parerea de rau a pierderii magiei dar ulterior cu totii pastram spiritul sarbatorii.
Adica: ‘DA! AM DIABET! SI CE! ?” Nu-mi place, dar asta nu schimba cu nimic viata mea. Nu-i voi mai spune de aici incolo ‘piscatura de inteligenta’ ci administrare de insulina. In rest totul ramine la fel.
Cine stie, poate pina peste 3-4 ani, la marea discutie mama-fiica voi avea cu totul alte date pentru ea. Poate se fac noi descoperiri, poate se perfectioneaza dispozitivele deja existente, poate insulina orala sau cea inhalatorie va fi din nou pusa pe piata (am inteles ca s-au reluat lucrarile la Afresa), si astfel sarcina mea va fi mai usoara. Nu ma imbat cu apa rece, doar sper.
Pina atunci sper ca copila mea sa-si traiasca copilaria cu aceeasi inocenta si veselie, sper sa construim impreuna amintiri frumoase si sa raminem sanatosi si cu glicemii bune.
Si apropo, copila inca crede in Mos Craciun (si sper sa mai pastreze magia inca un an sau 2 -cit o mai tine!) cu care se intilneste in fiecare an, si care in 2010 i-a adus o pisica (de jucarie dar ‘aproape reala’) pentru care copila ia cerut doctoritei ‘glicemie’ si ‘piscatura’. Zis si facut, ca v-am zis ca e o dulceata de doctorita, dinsa a intrat in joc si ia dat fetei un glucometru si un pen gol asa ca acum mai avem inca un candidat la ‘piscatura de inteligenta’ -pisica Mieunica.
Daca aveti materiale de psihologia copilului cu diabet as fi foarte recunoscatoare daca m-ati indruma de unde si cum sa le procur.
Voi cind si cum i-ati spus copilului vostru ca are DIABET?
Multa sanatate dulcineilor din intrega lume. Sunteti absolut normali , frumosi si minunati. DIABETUL trebuie sa fie perceput ca un mod de viata (uneori mai greu ce-i drept) pe care NOI trebuie sa-l controlam evitind astfel boala.
Iaca-ta ca am ajuns si in 2011. Sa dea Domnul ca fie un an fooooaaaarte bun cu multe impliniri, dar mai ales sa fim sanatosi.
Sincer, nici 2010 n-a fost prea rau : chiar zilele trecute copila mi-a zis ca nu vrea sa-si schimbe viata de printesa pe care o are (indiferent ce o insemna asta pentru ea, eu deduc de aici ca e un copil fericit), asa ca altceva chiar nu mai conteaza- sanatosi sa fim ca pe restul le rezolvam intr-un fel sau altul.
Cei drept sfirsitul de an ne-a dat putin de furca dar acum totul e bine.
Si cind zic ca ne-a dat de furca ma refer la ultimele luni in care nu am mai reusit sa obtinem echilibrul glicemic cu care eram obisnuiti, iar colac peste pupaza chiar inainte de vacanta de iarna ne-a adus copila o ‘minune’ de bacterie care ne-a chinuit oleaca (dar despre asta o sa scriu la pagina: ”Diabetul si Bolile sezoniere” ca e ceva de scris, a fost cam uritel: febra, varsaturi, lipsa poftei de mincare, stat 2-3 zile doar pe ceai de menta indulcit si 10 stiksuri… ). Dar acum s-a terminat si ma bucur tare mult ca am evitat spitalizarea: prin testari ale glicemiei si administrare de insulina doar cite 1 unitate din ora in ora (intrucit in primele 2 zile hidratii au fost asigurati doar din zaharul din ceaiul de menta si maxim 10-12 sticksuri pe zi), precum si testarea glicozuriei si cetonuriei.
Dar cineva acolo sus ne iubeste si am scapat de tot cea fost mai rau chiar inainte de Craciun asa ca ne-am putut bucura din plin de zapada -am fost la derdelus in parcul IOR, a venit Mosul si a facut un copil foarte fericit daruindu-i o mita ‘aproape’ reala, am ris, dansat si chefuit in noaptea de Anul Nou iar acum asteptam cu nerabdare reinceperea scolii -ca cica ni s-a facut dor de doamna si de colegi.
Si inca ceva, deloc de neglijat, am rezolvat si problema glicemiilor oscilante introducind Lantusul si cea de-a patra intepatura, fiind acum pe asa numita schema BAZAL-BOLUS sau Insulinoterapie Fiziologica, dar despre toate astea ceva mai tirziu intrucit suntem inca in tatonari. De citeva zile suntem posesorii fericiti ai unor glicemii de 98, 89, 106…… . Un alt beneficiu al acestei scheme este faptul ca dimineata putem dormi cit vor muschiuletii nostrii fara sa ne mai temem de hiperglicemie. Se zice ca Lantusul pastreaza oarecum constant pina la trezire valoarea glicemica gasita in seara precedenta.
Concluzionind: scolarita suntem, fericita suntem, hiperglicemia am rezolvat-o pentru moment, de raceala am scapat si cu putina sansa poate ne-am si imunizat la aceasta tulpina urita, de spitalizarea am scapat si sper sa ne fereasca Dumnezeu de asta in continuare, in noaptea de Anul Nou am ris si copila ne-a zis ca a auzit ea ca daca rizi de Anul Nou o vei face apoi tot anul, asa ca tot ce-mi pot dori pentru anii ce vor urma este sa fim sanatosi , sa gestionam cum trebuie ”prietenul nostru” -diabetul, sa vad numai zimbete si fericire pe chipul copilei si sa vina mai repede ziua in care ma voi imbata de bucurie ca s-a gasit solutia pentru vindecarea dibetului. Pina atunci insa o veste buna ar fi cea despre OMNIPOD care personal, mi se pare mare lucru si abia astept sa apara si prin aria noastra geografica (voi scrie si despre acest dispozitiv curind).
Sfirsitul lui 2010 -inceputul lui 2011 reprezinta o perioada de noi inceputuri: scoala, blogul (datorita lui am cunoscut deja 2 dulcinei frumosi si veseli : zuza si Alex-si pe parintii acestuia) , inscrierea pe forum unde am conversat cu mamici care trec prin aceleasi incercari ca si noi, Lantusul, intarirea sperantei ca va fi bine: OMNIPODUL. Sper si cred in aceste inceputuri de drum.
La multi, multi ani ani sanatosi, fericiti si cu glicemii bune.
Cred ca v-ati prins deja ca o iubim foarte mult pe doctorita noastra diabetolog, draga noastra Mihaela.
Pai cum sa nu iubesti un OM care te sfatuieste, te ajuta sa intelegi, te suna de 10 ori pe zi in zilele in care ai probleme ca sa vada cum evoluezi si sa te indrume sa o scoti la capat, raspunde la telefon ori de cite ori o suni fie ca doarme sau ca este in lift la Munchen, care isi blocheaza 500 RON din banii proprii pe glucagon doar ca sa fie sigura ca pacientii ei au unde-l gasi in caz de nevoie….
Acest OM organizeaza in fiecare an, din fonduri proprii, petrecerea de Craciun la care-si invita toti pacientii. Pentru noi, cei care ducem aceasta batalie zilnica cu diabetul, aceasta petrecere reprezinta un balsam pentru minte si suflet. Astfel in fiecare an ne minunam cit de mari si frumosi au crescut copii nostrii, aflam cum Miruna, o tinara diabetica, a dus o sarcina la bun sfirsit dind nastere unei frumuseti de bebeu rozaliu si sanatos, schimbam pareri, idei , intr-un cuvint socializam in aceeasi limba (cea dictata de diabet).
La petrecerea de anul acesta am avut placerea de a le avea alaturi pe zuza si pe Ana -mama unei minuni de baiat ce nu sta locului o clipita- Alex, l-am revazut pe Eric -baietelul care anul trecut ii facea declaratii patimase de dragoste copilei mele, si pe toti ceilalti.
A venit si spiridusul lui Mos Craciun care s-a jucat cu picii nostrii iar apoi insusi Mos Craciun cu sacul plin de daruri (daruri ce numai doamna doctor stie cum a facut rost de ele).
Masa a fost incarcata cu felurite preparate, pregatite cu drag chiar de doamna doctor, si unde a fost cazul au fost calculati hidratii. Iar sotul dinsei face niste prajituri foarte bune – briosele din coca de cozonac au fost delicioase. Tortul a fost special facut pentru dulcineii mari si mici, avind un indice glicemic 30.
Copila mea a fost super incintata si de petrecerea de anul acesta, spunind ca s-a distrat de minune, acasa a cazut frinta de oboseala, glicemiile au fost super OK (la ora 01.00 noaptea avea 83 -asa ca am trezit-o si i-am dat putin lapte) .
Sunt norocoasa. Pina la ‘venerabila’ virsta de 34 de ani am intilnit citiva oameni de omenie (si sper sa mai intilnesc) iar unul dintre acestia este cu siguranta doamna doctor Mihaela Vlaiculescu.
Ce bine ar fi daca toti medicii diabetologi (si nu numai) ar intelege cit de importanta este comunicarea cu pacientul, apropierea de el. Dincolo de calcule peste calcule, scheme de tratament, sfaturi…. noi, mamicile de dulcinei, si chiar dulcineii insasi avem nevoie si de astfel de momente.
Si ca sa incheiem saptamina in acelasi spirit al Craciunului, simbata seara am fost in oraselul lui Mos Craciun din parcul IOR.
Sa vina Craciunul! Uraaaaaa!
De cind m-a prins microbu’ cu aceasta noua ‘inventie’ a omului si anume maria sa ‘blogareala’, recunosc ca citesc cu mare placere, aproape zilnic, cel putin 2 blogguri: cel al lui Dono http://dono.ro/si cel al Ninei http://www.toane.ro/.
Asa ca intru acu’ 2 min la dna. toane, si ce sa vezi (?) doamna in cauza da o leapsa primita de la o alta minunata bloggerita , cui credeti (?), tocmai mie! Aaaa…. leapsa in cauza se refera la postarea unei mini biografii. Asa ca hai sa nu o dezamagesc si sa vedem ce iese.
la 6 luni – habar n-am ce faceam tot ce stiu de la mama e ca am fost un bebeu cuminte
la 3 ani - dupa munca patriotica prestata de mama la gradinita din Livada cu Nuci (a se citi, Bucuresti, undeva in sectorul 3) am fost admisa in ‘club’ in ciuda virstei mici pe care o aveam. Asa ca iata dau prima data nas in nas cu colectivitatea si cunosc primii baieti. Nu stiu de ce dar ce cel mai bine din aceasta perioada imi amintesc de ‘nazdravanii’ grupei Doru si Stelu si de prietenul drei educatoare care venea si ne cinta la chitara. Frumoase vremuri ….
la 6 ani – merg la scoala unde-l am ca coleg de banca pe Cristian, cel mai sugubet baiat din clasa (cred ca aveam lipici la ‘golanasi’). Mi-aduc aminte zimbind cum incerca sa ma ‘prosteasca’ , aratindu-mi niste mizgalituri si zicindu-mi ca el stie sa scrie in alta limba (semana cei drept a scriere hieroglifica dar pe atunci nu auzusem inca de asta. O fi fost vreun pui de savant si eu nu stiu!?)
la 8 ani -sau mai devreme nu mai stiu exact, ma razvratesc impotriva sistemului refuzind sa accept sa fiu comandant de clasa (snurul acela galben, stiti voi…). Imi amintesc ca am refuzat total ideea de a-mi controla si ‘comanda’ colegii /prietenii de clasa, simteam ca-i tradez cumva.
la 9 ani- si de fapt in toate vacantele de vara de la acea vreme, plecam la tara la bunici unde mergeam la cules de mure, fragi si alune, ma cataram in copaci sa adun visine si cirese negre, ma dadeam intr-un leagan facut dintr-o sfoara si o bucata de scindura iar apoi atirnat de un nuc batrin, mincam cu verisorii mei afara la masa din livada din spatele casei… Am petrecut la tara niste veri absolut minunate ca in cartile lui Creanga…
la 10 ani -cred! eram in clasa a patra, am tras o sperietura destul de mare cind dna. invatatoare m-a scos in fata clasei. In acele fractiuni de secunda m-am gindit si razgindit ce naiba facusem gresit de ma scosese in fata. Ca sa aflu in final ca luasem nota 10 la olimpiada de romana pe municipiu… Nici sa ma bucur n-am mai putut…. Si tot in clasa a patra am participat la concursul pe scoli ”Sanitarii priceputi” . Va mai aduceti aminte? Parca au trecut 1000 de ani de atunci…
la 11 ani -si nu numai la aceasta minunata virsta. Jucam Frunza; Tara Tara vrem ostasi; Tarile; faceam farse trecatorilor de pe strada: cu bancnota trasa cu sfoara, cu cartoful plin de scobitori legat cu ata, atirnat intr-un copac si lasat brusc in jos chiar in fata oamenilor ce treceau pe linga copac, puneam piedica cu o sfoara tinuta de 2 copii trecatorilor de pe aleile de linga blocul nostru; faceam cazemate de zapada; iar cind se oprea lumina in cartier stateam in scara blocului la suete cu prietenii, cu lanternele aprinse; si cite si mai cite… Ohooooo ce vremuri maica… Fusera si se dusera…
la 12 ani- am mincat bataie de la mama ca am plecat cu fetele de la bloc sa adunam musetel de linga Ratarie (cei care stau, sau au stat in Balta Alba stiu despre ce vorbesc) fara sa ii spun
la 18 ani -dupa absolvirea liceului si insusirea tuturor tehnicilor de ingrijire a bolnavului , zic eu ca e cazul sa incep sa produc asa ca ma angajez , universitatea facind-o apoi in paralel cu job-ul
la 25 ani-decid ca e cazul sa intru si eu in rindul lumii si sa ma asez la casa mea asa ca ma marit. Uraaaaa….
la 28 ani- se concretizeaza cea mai mare realizare a vietii mele si vine pe lume cel mai frumos si minunat copil din lume, cea mai cea….. Aiduta mea
la 31 ani-sunt foarte foarte trista (cred ca trista este putin spus) intrucit descoperim diabetul copilei si de aici incolo incepe o adevarata lupta cu viata
la 34 de ani- ma bucur in fiecare secunda de veselia mea de copila si sper la ziua in care diabetul va fi eradicat, sau ca sa fiu mai realista, cind vor fi comercializate device-uri care sa permita testarea non-invaziva a glicemiei sau administratea non-invaziva a insulinei (insulina orala, inhalatorie…..)
la 100 ani -voi fi cea mai sexy, sucara, si tare babuta care a existat vreodat’
Va mai aduceti aminte ce nadajduiati (copil fiind) sa profesati la maturitate?
Eu am optat intii pentru ‘meseria’/’profesia’ de pictorita, dupa care mi-am dorit sa devin arheolog ca in final sa ajung fac cu totul altfel de lucruri (administratie, bugete, previziuni, probleme de personal, gestionarea relatiilor cu furnizorii, corespondenta, contracte si cite si mai cite) toate sub egida ‘administration&finance manager’. Baieti destepti angajatorii astia, ne dau titulaturi pompoase , ca cica dau bine, dupa care ne pun in circa o multime de lucruri de rezolvat. Dar nu asta era ideea.
Copila mea m-a mostenit in dorinta de a deveni pictorita, numai ca ea, mult mai isteata ca mine de altfel, a si facut deja ceva bani din asta (a vindut desene cui s-a putut: noua -parintilor, bunicilor, nasilor ei…).
Ca si pe mine, nici pe ea n-a tinut-o mult si a inteles copilul ca cel mai bine este sa FII SEF, asa ca vrea , ca atunci cind va fi mare, sa se faca SEFA.
Cum acum este fascinanta de ceea ce se intimpla la scoala (este clasa I) si de doamna invatatoare, zilele trecute mi-a zis ca trebuie sa-i cumpar o scoala mare cu de toate: clase primare, liceu si chiar si universitate, ca atunci cind va creste sa fie invatatoare la clasa I (v-am zis ca s-a amorezat de dna. invataroare) dar atentie (!) si SEFA scolii. Si ca daca vreau, ma primeste si pe mine invatatoare la clasa a II-a.
Dar cea mai tare chestie pe care am auzit-o a fost de la prietena ei.
Cica fiica-mea si cu prietena in cauza au o formatie (influenta Hannei Montana, de… ce sa-i faci ?-cred ca toti copii au acum acest vis) cu care atunci cind vor creste, vor merge in concerte (polivalenta copila mea!!!!).
Ieri, pe cind se sicanau una pe cealalta (se iubesc cu nabadai -acu se cirie cum zic eu, acu se pupa) pe tema acestei formatii, foarte senina, prietena i-a zis fiica-mii “nu ma poti da tu afara din formatie! EU SUNT PROPRIA MEA SEFA SI DACA VREAU… MA CONCEDIEZ SINGURA!’
Ei…. ce ziceti?! ‘Tare’ asta nu-i asa?!
Care noi???
Noi, adica eu, Ioana –mama; tata; maia (adica mama mea care locuieste cu noi in casa) si cel mai important: cel mai frumos copil, cea mai minunata fetita din Univers, Aida -6 anisori.
Care diabet???
Diabetul , ‘’Inamicul nostru nr. 1’’, - este o boala cronica în care nivelul glucozei (“zaharului”) din sânge ( glicemia ) creste peste normal. Excesul de glucoza în sânge este daunator sanatatii. Glucoza provine din digestia alimentelor. Pentru a putea patrunde în celule unde este folosita drept combustibil, glucoza are nevoie de insulina, un hormon secretat de pancreas. Diabetul apare fie din cauza productiei insuficiente de insulina de catre pancreas, fie mai ales datorita insensibilitatii celulare la insulina. În ambele situatii nivelul glucozei din sânge depaseste valorile normale.
Normal | Diabet latent | Diabet | |
Glicemia pe nemâncate | 70-110 mg/dl | >111 si < 126 mg/dl | Peste 126 mg/dl |
Glicemia provocata (la 2 ore dupa ingestia a 75 g glucoza) | < 140 mg/dl | >140 si < 200 mg/dl | Peste 200 mg/dl Simptome de diabet |
Diabetul de tip I , juvenil sau insulino-dependent, care apare la copii sau tineri -este considerat o boala auto-imuna, în care sistemul imun ataca celulele producatoare de insulina din pancreas si acesta nu mai poate fabrica suficienta insulina. Acesti bolnavi au nevoie de injectii cu insulina pentru tot restul vietii.
Sau, mai pe intelesul tuturor
Sa ne imaginam o masina care urca o panta. Ea poate incetini la un moment dat din mai multe cauze:
- Masina e prea incarcata: ceea ce echivaleaza cu diabetul zaharat al adultului obez, in care exista o secretie normala sau chiar exagerata de insulina (diabet zaharat tip II cu obezitate)
2. Masina e veche, motorul nu mai trage: ceea ce echivaleaza cu diabetul zaharat ce apare odata cu imbatrinirea celulelor ce secreta insulina si anume celulele beta pancreatice (diabet zaharat tip II fara obezitate)
3. Soferul atipeste si nu mai apasa pe accelerator: ceea ce echivaleaza cu diabetul zaharat al copilului legat de un deficit partial sau total de insulina, prin afectare pancreatica (diabet zaharat tip 1 sau insulinodependent)
De ce m-am hotarit sa fac acest blog???
Inca de cind aceasta intimplare nefericita a avut loc in viata noastra: si anume aparitia diabetului juvenil la Aiduta acum 3 ani, si am fost internati in spital (nu spun care ca sa nu fiu acuzata de defainare, dar cred ca stiti déjà intrucit in ‘’minunatul nostru mic Paris’’ -CAPITALA a tarii, nu este decit un anume spital unde sunt tratati copii cu diabet) am observat cum parinti cu copii vin, vorba aceea veche din popor: ‘’bou si pleaca vaca’’.
Si asta nu se intimpla din cauza lor ci …
Dar mai bine sa povestesc: la un moment dat in vara lui 2007 Aiduta mea nu mai era copilul super vesel pe care-l stiam cu totii. Era ceva mai moracanoasa, transpira foarte mult si facea pipi des. Dar neavind nici cea mai mica idee despre diabet si de nenorocirea ce urmeaza, nimic din toate aceste lucruri nu ne-a alarmat (era vara si era foarte cald asa ca am pus totul pe seama temperaturilor ridicate). Ceea ce ne-a facut sa descoperim instalarea diabetului (slava Domnului la timp, evitind astfel vreo coma diabetica) a fost o iritatie fesiera care nu trecea indeferent de rigurozitatea igienei si a unguentelor folosite.
Mergind la medicul pediatru, am facut niste analize si astfel am descoperit glucoza si corpi cetonici in urina (de aici si iritatia care nu mai trecea). Dupa citirea analizelor, dna. doctor ne-a pus sa facem pe loc testul de glicemie si am vazut astfel ca Aida avea déjà peste 400.
Ce a urmat va puteti imagina: internarea imediata la spital.
Si de aici cosmarul nostru…
Nu stiu cum or fi ceilalti doctori ai spitalului unde am fost internati (si nici nu vreau sa mai aflu vreodata) insa noi am avut ghinionul de a nimeri la o doctorita blonda, frumusica dar care ne-a tratat execrabil (precizez ca specialistul in diabetul juvenil din acest spital era in concediu daca asta are vreo importanta).
Nu are rost sa va povestesc cosmarul trait acolo (de parca nu ar fi fost suficienta drama prin care tocmai treceam) , ci ca sa va dati seama de ‘’profesionalismul’’ dnei doctor va citez doar urmatoarele remarci facute de dinsa :
-‘’nu-i dati nurofen copilui ca astfel nu mai putem sa facem schema de tratament ‘’(acum stiind cit de cit cu ce se maninca acest diabet m-as uita la dna. doctor si i-as explica frumos ca nurofenul ptr copii nu contine zahar, sau… as stringe-o de git si as trimite-o sa mai invete cite ceva)
-‘’nu-i mai dati copilului sa coloreze ca efortul intelectual scade glicemia’’. Ok stimata doamna doctor, intre timp am invatat ca starie emotionale pot intradevar influenta evolutia glicemiei in sus sau jos depinde de fiecare dulcinel in parte, dar asta nu inseamna ca acesti ingerasi care au capatat diabet trebuie sa ramina niste inculti si analfabeti de frica hipoglicemiei. Cu educatie si practica aceste minuni dulci pot avea o viata absolut normala. Si ‘’minune mare!!!!!’’ : Doamna doctor, stiati ca pot face si efort fizic, ba chiar ca acest lucru e recomandat cei drept insa, sub atenta urmarire a glicemiei???
-‘’imbracati va rog copilul decent intrucit aici nu suntem la hotel’’ si asta in conditiile in care copilul meu avea doar 3 ani si era imbacat intr-un maieut si un pantalon scurt iar afara erau 40 de grade, deci va imaginati cum era in spital
Si nu aici se opreste ‘’priceperea’’ stimatei dne doctor . Sau poate doar reaua vointa? Indiferenta? Nici astazi nu pot sa inteleg ce anume a fost .
Acum, privind in urma, ma ingrozesc de chinul prin care a trecut o fetita de numai 3 anisori. Care apropos, desi avea peste 400 glicemia, a intrat in spital apatica, dar pe picioare, tinuta de minuta, si a iesit pe propria raspundere a parintilor mai mult ‘’leguma’’. Si asta ptr ca in spital Aiduta a inceput sa vomite, nu stiu daca de la caldura&mirosuri sau daca de la ‘’tratamentul’’ total haotic (era lasata sa urle de durere de burtica, pentru ca asa cum va spuneam n-aveam voie sa-i dam nimic ca nu cumva sa influentam glicemiile, ajungea la stare de hipo ca apoi sa-i dam zahar sau sa bagam glucoza pe perfuzie, avea acele stari de aiureala in care biiguia Dumnezeu stie ce, urla de durere si ma musca comportindu-se ca un mic animalut salbatic uneori -acum stiu ca acestea erau date de hipoglicemie, dar atunci…).
Ce deontologie profesionala, care juramint al lui Hipocrate, ce educatie a membrilor familiei unui diabetic??? Notiuni total straine pentru mai sus amintita doctorita.
Eram chiar acuzati ca negam boala copilului nostru. Si asta in conditiile in care noi zilnic puneam o gramada de intrebari ca sa intelegem cu ce ne confruntam si ce putem face pentru copilasul nostru. Hellooo stimata si blonda doamna doctor, un om care neaga aparitia si instalarea diabetului nu cred ca mai este interesat de ceea ce-l asteapta, sau poate intrebam si noi asa ca sa ne aflam in treaba …
Poate tocmai pregatirea noastra, asociata cu faptul ca sotul (eu eram in spital cu Aiduta) a inceput inca din primele zile sa caute informatii pe net, despre diete, insuline … punind apoi o multime de intrebari, cred ca a ofensat-o pe blonda doamna doctor. Pentru ca altfel nu-mi explic de unde atitudinea dinsei… OK! Poate ca nu i-a placut de fetele noastre, dar ce vina avea Aiduta??? Sau poate gindesc eu prea departe si a fost doar nepasarea si nepriceperea… Dumnezeu stie, ca asa cum am mai spus, eu nici azi nu inteleg atitudinea dumneaei.
Am trecut prin diverse stari, teama ca nu cumva sa zic ceva care sa o deranjeze pe frumusica dna doctor si apoi totul sa se repercuteze asupra Aidutei, furie, indignare… Pina la urma am ajuns chiar la domnul manager al spitalului de pe vremea aceea, care a chemat-o in biroul dinsului si el stie ce i-a spus, cert este insa ca ‘’minunea’’ s-a produs si frumusetea blonda si-a schimbat comportamentul. Imediat ce a iesit din biroul directorului a venit zimbind la noi si ne-a zis: ‘’Stiti pina astazi nu l-am intilnit nici macar o data pe domnul director…’’ Dar… din pacate, ca tot cei frumos, si ‘’minunea’’ noastra a tinut doar vreo doua zile, schimbarea de atitudine fiind de scurta durata astfel incit in final ne-am externat la cerere.
Undeva sus exista insa un Dumnezeu al copiilor care spre fericirea noastra, prin intermediul dnei doctor Visan -fost sef la noenatologie a spitalului Caritas (acum plecata pe meleaguri straine), ne-a scos-o in cale pe doamna doctor in nutritive si diabetologie Mihaela Vlaiculescu.
Doamna doctor Visan a fost medical neonatolog care a preluat-o la nastere pe Aiduta si care ne-a placut atit de mult incit am tinut legatura, ulterior ajungind sa dezvoltam o frumoasa relatie de prietenie , deci iaca-ta ca nu suntem niste saltimbaci care-si scot ghearele si ataca cind vad halate albe, ci dimpotriva avem prieteni in rindul acestora.
Mihaela, cum ii place Aidutei sa-i spuna doamnei doctor Mihaela Vlaiculescu, este un om cum rar mai intilnesti in zilele noastre si care ne-a ajutat sa reintram in normal si ne-a invatat cu mult drag sa avem grija de Aiduta.
Imi amintesc si acum ziua in care am intrat in cabinetul dumneaei, plinsa toata binenteles, si cum m-a linistit aratindu-mi un articol dintr-o revista britanica cred, in care era prezentata o batrinica de peste 80 de ani, insulino-dependenta inca din copilarie. Cu o voce calma si blinda, Mihaela mi-a povestit in doua cuvinte de aceasta batrinica care fusese diagnosticata cind inca nici nu exista insulina umana iar administrarea insulinica se facea cu seringi normale, dar care, printr-o viata echilibrata, ajunsese la o virsta venerabila. Cred ca acesta a fost cel mai bun lucru pe care putea sa-l faca in acel moment. Era explicatia cea mai simpla si rapida ca si noi puteam privi cu incredere la viitor.
Alt lucru de care imi amintesc este faptul ca, pe linga numarul de mobil, mi l-a dat si pe cel de acasa. Nici nu stiti cit de linistitor este sa stii ca la orice ora din zi si din noapte ai la cine apela. Asta nu inseamna ca in cei 3 ani, citi au trecut de atunci, am profitat de acest lucru (nici nu cred ca am sunat-o vreodata mai tirziu de ora 22… si asta s-a intimplat de vreo citeva ori chiar la inceput pina am stabilit schema de tratament) Trebuie sa fii nesimtit si un pic nebun sa profiti de bunatatea si buna intentie a unui om.
Alta chestie pe care mi-o amintesc acum, dar care de aceasta data nu are legatura cu Mihaela noastra draga (sper ca daca citeste vreodata aceste rinduri nu se v-a supara ca o numim asa) este ca pina sa ne inregistram la dinsa, am mers de citeva ori doar pentru instruire si sfaturi, dar ca-mi era absolut frica sa facem acest pas, si anume sa anuntam spitalul ca ne inregistram la cabinet privat. Atit de tare ma marcase ce ni se intimplase in spital ca ajunsesem sa-mi fie frica de ei: ma gindeam OK! Dar daca vreodata am nevoie de spitalizare or sa ne mai primeasca????
Si cica acest sistem sanitar ar trebui sa ne protejeze si este platit si din banii mei, ai sotului mei, ai mamei mele si a multor altor persoane care o indragesc pe Aida…
Revenim insa la ideea de inceput: de unde pina unde acest blog??? Inca de cind am plecat din spital si am vazut educarea/instruirea ‘’facuta’’ acolo parintilor copiilor cu diabet si adolescentilor, mi-am zis ca trebuie sa fac ceva. Dar timpul a trecut, si lipsa de timp, cotidianul haotic in care am ajuns sa traim sau poate doar indolenta mea si-au pus amprenta si nu am mai facut nimic.
Insa, acum citeva zile Aiduta a facut otita si incercind sa caut pe net cum diabetul influenteaza evolutia acesteia (otitei), nu am gasit mare lucru.
Tot acum citeva zile am aflat de la draga noastra verisoara si prietena Nina ,de la toane, ca sotul Danei Nalbaru (pe care a avut placerea sa o cunoasca impreuna cu familia cu ceva timp in urma) , actorul Dragos Bucur diabetic tip1, are blogul AM DIABET.SI? in care relateaza ‘’relatia’’ dintre el si diabet. Binenteles ca imediat am intrat pe net si am citit blogul acestuia pe nerasuflate. Am ris si m-am intristat in acelasi timp, dar am inteles si cit de bine mi-a facut aflu cite ceva din experienta altui diabetic.
N-as mai fi aflat niciodata! Ce bine ar fi daca toate acestea ar disparea dovedindu-se ca n-au fost decit un vis urit , iar eu as citi pe blogul lui Dragos doar despre experientele lui actoricesti, iar fetita mea ar avea aceeasi viata ca acum trei ani, adica fara program de armata, fara intepaturi….
Dar asta e … Si trebuie sa traim ca atare … Si mai ales sa invatam sa traim frumos si sanatos cu speranta in miracolele medicinei.
Deci iata de unde hotarirea de a crea acest blog:
1. Dorinta de a insera in acesta cit mai multe invataminte trase din experientele proprii: de exemplu cum a fost acum cu otita …‘’ La pacientii diabetici si la cei cu un sistem imunitar slabit, este necesara izolarea unei otite cauzate de pseudomonas, deoarece extinderea acestui bacil la cutia craniana poate antrena o paralizie a unuia sau mai multor nervi cranieni’’. Deci mergeti la un medic ORL cit mai repede cu putinta si nu uitati sa-l informati ca ingerasul vostru este diabetic. Noi am luat-o din pripa, am mers imediat la medicul ORL, care ne-a aspirat in urechiusa in primele 2 zile, si care ne-a dat sa luam Ciprinol ½ de pastila la 12 ore timp de 5 zile, iar din 3 in 3 ore, zilnic, sa-i punem in ureche, alternativ, picaturi de Clotrimazol si Ciplox. Si ne-a trecut repede si frumos, iar fetita mea a zis ca daca vreodata o mai doare urechea sa mergem la aceeasi doctorita ca i-a trecut repede. Doamne ajuta, sa nu mai avem niciodata probleme!
2. Trairea avuta citind blogul lui Dragos Bucur. Sper ca si acest blog al meu sa fie, cu timpul, accesat de cit mai multi parinti de dulcinei si astfel, sa aflam unii de la altii (deci si eu de la voi) ,din experiente proprii , cum putem sa evitam anumite situatii sau sa le manageriem cit mai bine posibil.
IMPORTANT : ACEST BLOG NU ESTE UNUL DE SPECIALITATE. SPER SA AJUTE SI SA MA AJUTE!
Si acum gata pentru astazi.