Astazi as vrea sa zimbim pentru  Stefania. Asa  cum ti-am mai zis,  iti  recomand sa iti faci  curaj  si sa scrii  si promit  ca voi citi  cu mare  drag blogul tau.

Mă numesc Vasile Ștefania și am vârsta de 18 ani. Îmi doresc să îmi fac un blog dar încă nu am avut curajul să le prezint oamenilor sentimentele mele și să le prezint în detaliu despre boala mea. Am fost diagnosticată cu diabet zaharat tip 1 in anul 2010 când aveam vârsta de 10 ani.La acea vârstă nu știam ce înseamnă diabetul și nu credeam vreo dată că îmi voi împărți viața cu el dar se pare că adevărul a fost prea crud cu mine și a trebuit să îl accept. Am ținut capul sus și nu m-am lăsat în fața lui,familia m-a încurajat și a trebuit să lupt pentru ei. Nu am avut încotro. Recunosc că am evitat și în continuare evit să le spun oamenilor despre problema mea de sănătate tocmai pentru ca nu vreau să îi îndepărtez de mine. Sunt o persoană prietenoasă,mă apropii foarte mult de o persoană iar când vine momentul să îi spun despre diabetul meu evit pentru ca îmi este teamă de abandonare și de faptul că îl voi putea pierde tocmai din această cauză.
  Știu că diabetul nu trebuie să ne împiedice în a realiza tot ce ne dorim si de aceea m-am zbătut să îmi fac cât de cât viața frumoasă. Am participat la o Olimpiadă Națională,am luat Bacalaureatul cu cea mai mare medie din liceul meu si acum sunt primul an la facultate.Nu vreau să mă laud doar că doresc să arăt tuturor că și noi,diabeticii suntem la fel ca ceilalți și da avem dreptul să ne realizăm toate dorințele.Nu mi-a fost nici mie ușor dar mi-am spus că o sa fie bine chiar daca vor exista și părți mai neplăcute. Nu am avut deloc senzori și nici pompă de insulină dar acum de când am început facultatea simt că viața mea s-a îngreunat. Nu stau la cămin ci am ales să fac naveta având în vedere că mă despart doar 25 de km de București,e obositor știu dar am ales această cale pentru că vreau să fiu în siguranță și să fiu alături de familia mea.
   Am vrut să merg mai departe la facultate pentru că ăsta a fost visul meu și nu am vrut să îl ruinez. Știu că în ziua de astăzi ai mai multe șanse de angajare doar daca ai o facultate dar daca alegi să faci o facultate trebuie să existe pasiune. Îmi place ceea ce am ales să fac. Într-adevăr mă simt puțin jenată în momentul când vine ora mesei iar eu trebuie să merg la wc-urile facultății să îmi fac insulina,e greu…e foarte greu dar trăiesc cu speranța că într-o zi îmi voi putea procura și eu senzorii de glicemie și minunata pompă de insulină.În legătură cu facultatea nu vreau să renunț pentru nimic. O să lupt,o să mă chinui dacă este nevoie dar toate astea le fac pentru mine ca să am un viitor frumos,o carieră frumoasă și să îmi spun la final că ”în viață nu există nu pot”.
     Aș vrea ca oamenii din jurul nostru să nu mai fie atât de răi și să nu ne mai judece atunci când aud despre problemele noastre. Eu și noi suntem cei care purtăm diabetul zi de zi și noi știm cel mai bine cum trebuie să ne îngrijim. Sfaturile sunt binevenite oricând dar nu și criticile,am primit o palmă de la viață și nu cred că mai am nevoie de nimic.
    Sper ca această mică povestioară a mea să vă ajute să căpătați mai multă încredere în voi (și eu încă lucrez la încrederea mea) și să vă gândiți că prezența noastră aici,acum,nu este întâmplătoare. Nimic nu e întâmplător în viață iar totul are o legătură. Și poate că așa a vrut Dumnezeu ca noi să fim puțin mai speciali  decât ceilalți oameni. Asta este viața,uneori mă întreb ”de ce eu” dar e o întrebare retorică…așa că nu putem schimba destinul,din păcate.
      Mi-am făcut puțin curaj să vă scriu aceste rânduri tocmai pentru că mă simt puțin presată de ceea ce mi se întâmplă dar cum ziceam nu trebuie să ne lăsăm atât de repede pradă stresului. Iar ca încheiere aș vrea să zâmbiți și să văd mai multe zâmbete la colț de stradă.    Zâmbetul nu costă nimic, nu-i așa?
Sweet Blue November

Leave a Reply