Astazi… despre  STEFAN si despre cit  conteaza sa avem modele in viata. 

Sunt  Stefan, am 12 ani si am diabet de 2 ani.

Asa incepe povestea fiecarui copil insulinodependent.

Asa incepe si povestea mea, poveste pe care as vrea sa v-o impartasesc si voua, . Intamplator sau nu, ziua in care am fost diagnosticat , 8 noiembrie, o zi in care ar fi trebuit sa serbez, sa ma bucur de viata s-a transformat intr-un ‘’cosmar” pe moment. Debusolare, plans, intepaturi, injectii, intrebari fara raspuns…

Daca as vrea sa schimb inceputul povestii mele as spune asa :

Sunt Stefan, am 12 ani, sunt un copil energic, imi plac sporturile extreme, imi place kartingul, sariturile cu bicicleta si trickurile cu trotineta.

M-am hotarat sa va scriu povestea mea dupa o experienta frumoasa, unde l-am intalnit pe Ionut Dragan, un om plin de viata, care m-a ajutat cu multe informatii, m-a sfatuit si m-a indrumat. Este modelul meu si ma bucur ca l-am cunoscut.

Am vazut  pe internet un concurs,  o cursa  cu bicicleta  si am rugat-o pe mami sa ma inscrie si pe mine. Mami, tot evita vazand ca sunt 16 km prin padure, poteca si asfalt. Eu nu am renuntat si am insistat, asa am reusit sa il cunosc pe Ionut si sa ma bucur de  experienta frumoasa.

A fost prima cursa, in incercarea de a-mi depasi limitele, printre copii legitimati la cluburi, sportivi adevarati. Sunt mandru ca am reusit sa termin cursa cu bine, ca am reusit sa tin glicemia sub control, sa gestionez bine situatia. Mai rau a fost de mami, care a stat cu ochii pe telefon pentru ca eu sa fiu in siguranta, si m-a asteptat cu emotii mari sa termnin cu bine cursa. La fel sta cu inima stransa cand plec cu bicicleta prin padure ori cu trotineta in skate parc. Stiu ca vrea doar sa fiu eu bine, dar si eu vreau doar sa fiu copil, sa ma bucur de viata.

Da, putem, suntem bine, trebuie doar sa credem in noi ca putem si ca ne putem depasi limitele. Nu vreau sa fiu etichetat, sa fiu compatimit, vreau sa fiu puternic, vreau sa fiu sanatos si sa gandesc pozitiv. Schimbarea trebuie sa vina din noi. Da, sunt marginalizat la scoala pentru faptul ca am diabet, uneori colegii sunt “gelosi’pe mine. Am suferit in tacere, uneori sufar, dar vreau sa cred si sa gandesc ca va fi bine.  Noi, copiii acceptam mai usor, parintilor le este mai greu, dar cred eu ca doar pentru ca lor le este teama. Teama de ceea ce se poate intampla, un crud adevar pe care l-am auzit  la diagnosticare, faptul ca ti se spune  ca in orice moment copilul tau poate intra intr-o criza, (com) ca trebuie sa cauti cu disperaare fiola aceea minune care te poate trezi la viata… Am intrebat-o pe mami daca intru in coma pot …. Sa nu ma mai trezesc?  Am constientizat un crud adevar dar trebuie sa mergem mai departe si, sa avem grija de noi.

Aceasta este povestea mea si nu nu voi inceta sa ma opresc din tot ceea ce-mi place sa fac, voi participa la competitii si voi incerca sa fiu la fel ca orice copil.

Sanatate multa va doresc si sa auzim numai povesti frumoase!

Cu drag,

Stefan

 

Leave a Reply