Sweet Blue November -astazi povestea  Andreei. 

Era o zi normala de aprilie, anul 2013, in care nimic nu parea iesit din context.

Slabisem mult in ultima perioada, iar mama era ingrijorata caci mancam foarte multe dulciuri si beam extraordinar de multa apa. Vecinul meu, intalnindu-ma dupa ceva timp, eu venind mai rar acasa deoarece eram la facultate in Bacau, a ramas stupefiat cand a vazut cat de slaba sunt. Slabisem enorm! Acesta s-a oferit sa mergem la spital, la urgente, sa mi se masoare o gicemie deorece avea cateva banuieli in aceasta directie, el cunoscuand un apropiat care suferea de diabet.

Eu si familia mea nu aveam nicio informatie despre diabet, asa ca am acceptat sa merg la spital pentru cateva investigatii. Ajunsa la locul cu pricina, am povestit ce simteam in ultima perioada si am intins mana sa mi se ia o picatura de sange, despre care habar nu aveam ca ma va urmari toata viata. Dupa cateva secunde mi s-a zis un numar, 547, despre care nu aveam nici cea mai vaga idee ca ar indica ceva. Vecinul meu mi-a anuntat mama sa vina urgent la spital, atmosfera era desprinsa din filme, toata lumea era agitata si o ambulanta era pregatita sa ma preia pentru a ma transfera la un alt spital, specializat . Nu intelegeam ce se intampla cu mine, dar nici nu eram speriata pentru ca in mintea mea era ceva legat de anemie. Dupa mai multe investigatii, un doctor s-a apropiat de mine si mi-a zis urmatoarele: ” Domnisoara, ai diabet si va trebui sa iti administrezi insulina toata viata. Nu te speria, exista multe documente din care te poti informa cu privire la gestionarea lui si se poate trai frumos cu asta! Noi te vom invata tot ce trebuie, acum te rog doar sa nu mananci si sa te odihnesti, glicemia ta este 300, scade, e bine.” Credeti ca am inteles ceva?! Nu, absolut nimic. M-au dus intr-un salon in care ma supraveghea o asistenta foarte draguta, careia i-am cerut sa imi dea din bagajul meu o banana si mi-a zis ca nu are voie sa faca asta. Din nou imi era neclar. Am adormit. A doua zi a venit mama la mine si plangea. Nu intelegeam de ce este atat de speriata. Am linistit-o si i-am zis ca va fi bine pentru ca eu sunt atat de puternica, incat nimic nu ma sperie. Am citit cateva carti legate de diabet, am vorbit cu multi prieteni la telefon, cu profesori de la facultate care isi exprimau parerile de rau, le-am multumit si dupa cele trei zile de spitalizare, m-am bucurat de externarea mult doita.
Aveam 21 de ani si gandurile mele se imparteau intre: cu ce sa ma imbrac in club si oare ce voi face la examen pentru ca nu am reusit sa invat tot. Am ajuns acasa, si mi-am facut prima insulina, ca la carte, exact asa cum invatasem, stiam ca trebuie sa fac 18 si si 16 unitati de novomix, doua reprize pe zi, atat, nimic mai mult. Nu imi amintesc exact ce am mancat dar stiu ca am facut hipo si nu intelegeam ce se intampla cu mine. Am mancat foarte multe dulciuri, incat ajunsesem la aproximativ 250, dar ma simteam bine si am zis ca nu este nimic grav. Am mers inapoi la facultate, stateam in camin si aveam o relatie foarte apropiata cu, cateva colege. Le povestisem si lor si au zis sa stau linistita ca vor avea si ele grija de mine, pentru a fi totul in regula. Trecea timpul, iar eu tot nu stiam ce inseamna diabetul, imi luam glicemia foarte rar si eram sigura ca cifrele nu ma vor afecta in niciun fel. Ma distram si impartaseam faptul ca am diabet doar cu persoanele apropiate. Intr-o zi calduroasa de vara, grabita sa imi scot cateva cursuri la un xerox, caci ma astepta perioada sesiunii, am facut un hipo sever pe strada. Am sunat-o pe mama pentru ca imi erau necunoscute starile si am inceput sa plang , facand o criza de nervi, tipam si ii explicam ca eu nu mai suport diabetul asta, sau ce o fi el pentru ca imi ia toate puterile , ma face sa ma simt slaba, ma face sa nu mai fiu la fel de eficienta, ma enerveaza la culme pentru ca ii dau ciocolata si eu tot nu imi revin, si am de invatat si am alte treburi. Mama m-a calmat cu vobele ei dulci si am trecut peste. Acela a fost primul episod din viata mea in care am inteles ca lucrurile din viata mea se schimba, si ca au luat o intorsatura pe care eu am ignorat-o in tot acest timp. Trecusera 2 ani si eu aveam glicemii oscilante, si traiam la voia intamplarii pentru ca nu acordam o deosebita atentie diabetului, mai mult il ignoram decat sa-l protejez. Eram o fire independenta si nu voiam sa ma simt constransa, eram suficient de imatura incat sa nu tratez cu seriozitate schimbarea importanta din viata mea.
3 ani de diabet si lucrurile s-au schimbat. Ma simteam destul de rau, nu mai aveam chef sa fac nimic pentru ca eram ametita, ma durea capul si glicemiile erau haotice. Ma simteam epuizata. Atunci am zis ca trebuie sa fac ceva pentru ca energia mea se topea, iar eu nu acceptam asta. Am inceput sa citesc mai mult, sa ma informez in acest sens, am mers la analize, am vorbit cu doctorita mea si incet, incet am inceput sa invat, sa experimentez si sa controlez mai bine diabetul. Am avut foarte multi prieteni langa mine care mi-au dat putere si m-au incurajat in fiecare zi. Am vazut ca o glicemie in limite normale ma face sa ma simt bine, iar eu pot face absolut orice din activitatile mele de zi cu zi, cu conditia sa o intretin si sa o plasez pe primul loc. Mancam normal, chiar si dulciuri, dar invatam sa dozez insulina astfel incat glicemia sa fie satisfacatoare. Au fost momente in care am plans si am zis: “De ce eu?? De ce e prea mare? De ce e prea mica? De ce trebuie sa ma intep de “n” ori ? De ce nu mai e ca inainte? De ce uneori ma panichez? De ce sunt mai vulnerabila? De ce nu pot pleca uneori fara geanta dupa mine? Si multe altele… .
Azi am inteles ca sunt  EU si cu DIABETUL MEU, mai vii ca oricand. El e prima mea grija, prima mea liniste si neliniste sufleteasca, pentru ca el a starnit in mine sentimente pe care nu le cunoscusem, sentimente reale care m-au cutremurat si m-au facut o alta persoana. Sarbatorim 5 ani si ne bucuram de ceea ce am construit in noua veriune a Andreei. O fata sensibila, la 26 ani, care vibreaza cand respira, care adora linistea, care iubeste tot ceea ce inspira bunatate, care se plimba, care priveste, care zambeste in fiecare zi, care plange in liniste, care sfatuieste si primeste sfaturi, care invata, care asculta muzica, care isi poarta diabetul cu mandrie. Azi eram fericita cand corpul meu se simtea bine. Nu imi place sa pierd timpul, vreau sa dansez, sa cant, sa alerg, sa citesc, sa ma bucur ca traiesc. Eram inundata de ganduri, si simteam totul, eram mai curjoasa si mai sigura in tot ce era primordial pentru mine. Azi iubeam, azi intelegeam, azi nu imi era frica sa spun lucrurilor pe nume, azi eram mai buna, azi traiam.

Sweet Blue November

Leave a Reply