Cum e sa fii parintele unui copil cu diabet?  

In primul rind e absolut minunat  sa fii parinte.  Nici o senzatie de pe lume nu poate inlocui sentimentul dat de zimbetul copilului tau cind doarme, de sunetul risului lui, si multe multe altele…  Eu sunt absolut fascinata de risul copilei mele care atunci cind ride o face cu o pofta nebuna, i s-e lumineaza toata fata, emana veselie prin toti porii. Si, multumesc  lui Dumnezeu  e un copil vesel  care ride foarte des.

Si cred ca orice parinte care  presteaza aceasta ”meserie” cu norma intreaga  si se straduieste sa o faca si bine  afirma macar odata in viata ca a obosit, ca simte ca nu mai poate.

E mai greu pentru noi, cei care avem copilasii diabetici?  Fara a ma victimiza si a ma vaita,   eu cred ca da. Si asta din simplu motiv ca MEREU, ca la fiecare  3 ore  este cite ceva de facut: testare glicemie, insulina, masa, apoi gustare, apoi iar masa principala si insulina, apoi iar gustare  si tot asa… ca sa nu mai spun de  stresul si  frustrarea provocate de valorile glicemice.  E copilul abatut? Nu poti afirma ”las ca-i trece”  ci te intrebi  ”o fi din cauza vreunei hipoglicemii?”  Are copilul usoare (insegnifiante) secretii nazale (alias mucisori)  nu-i poti da Nurofen  si apoi sa spui   ”las ca-i trece” (cum ai face-o probabil daca n-ar avea diabet)  ci incepe batalia in incercarea de a tine glicemia sub control. Esti la petrecere  si copilul tau e in toiul jocului (?)  tu trebuie sa-l chemi ca are  de luat gustarea sau de facut  insulina (in momentele astea mie imi vine sa urlu. Desi am inteles si  imi asum aceasta situatie  data de diabet, in mod paradoxal tocmai in aceste momente vesele  cind vad copila toata un zimbet si o veselie  ma intreb ”de ce ea, de ce nu eu?”  si ma apuca plinsul). Si situatiile de acest gen pot continua…

Dar toate aceste stari negative si oboseala impusa de programul draconic (din cauza necesitatii  testarii glicemiei la miezul noptii sunt nevoita sa dorm doar 6 ore pe noapte)    sunt anihilate asa cum am mai zis  de veselia si jovialitatea copilei (e un copil tare bun)  si de scurtele momente de relaxare.

Un astfel de moment  este pentru mine inghetata de la miezul noptii (dupa culcarea copilei, in asteptarea orei 12.30-01.00 cind trebuie testata glicemia). Este momentul ”maxim” al zilei cind pentru citeva minute ma asez in fotoliu cu o inghetata in mina si deschid TV-ul pe Travel&Living/Discovery.

Nu pot incheia acest post fara  a-mi exprima  recunostinta  si bucuria de a fi ”posesoarea”  unei minunate ”bucati copil”  fara  de care  viata  mea nu ar mai avea  nici un sens.

Asa ca la naiba cu diabetul  ca nu ne-a facut  el pe noi…

*Gindurile  unei alte mamici de dulcinel aici