”Nu stiu altii cum sunt” zicea Creanga, dar noi cei care ”centram si dam cu capul” in Asociatia Sprijin pentru Diabet punem la bataie toate cunostintele noastre, mult patos, mult timp, dorinta de a face bine, de a fi corecti si de a veni in sprijinul cit mai multor copii cu diabet.
O bucatica din sufletul nostru este in fiecare actiune pe care o organizam, in fiecare proiect.
Asociatia Sprijin pentru Diabet inseamna doamna doctor Mihaela Vlaiculescu, inseamna zbatere, dedicare, dorinta de a face lucruri bune, dragostea pentru copii si in special pentru cei cu diabet insulinodependent, inseamna muuuult scris la proiecte, inseamna ca Simbata si Duminica in loc de relaxare mai scriem cite o dare de seama, cite o situatie, cite un articol, inseamna dezamagiri, inseamna ”ma doare sufletul, Ioana” cind ne lovim de diverse situatii sau, de ce sa nu o spunem, de rautatile si micismele unor oameni.
Ca sa dau din casa, doamna doctor organiza actiuni cu copii cu diabet folosindu-si resursele proprii sau ”milogindu-se” pentru o mina de banuti, inca inainte de a exista aceasta asociatie. Intr-una din zile a aplicat pentru un grant din afara tarii, l-a cistigat dar nu a putut beneficia de el pentru ca nu era organizata juridic ca si non-profit. Acela a fost momentul cind a zis ca trebuie facut ceva formal, ca la carte.
Doamna doctor e un OM cum putini sunt, si e delicata si sensibila si sper din tot sufletul sa nu se supere pe mine ca am adus-o in discutie.
Nu stiu altii cum sunt, dar NOI lucram si ne dedicam acestei asociatii in timpul nostru liber, nu exista stat de salarii sau alte cheltuieli afara de cele cu destinatie directa catre copiii cu diabet, toate proiectele cistigate au avut x lei intrati x lei iesiti direct la copii.
Ma doare sufletul cind ma lovesc de atitudinea ”mi se cuvine pentru ca doar este o asociatie”, tocmai pentru ca stiu cit de greu, foarte greu, cumplit de greu, se obtinem banutii, stiu cit de putine proiecte de CSR sunt in Romania, stiu cit de greu cistigi un proiect, stiu cum trebuie si cum este firesc sa fie un proiect ca sa asiguri si impactul social dorit de sponsor.
Ma doare sufletul cind dupa ce ca nu ne implicam in a ne sustine cauza cind avem ocazia, mai si comentam cind suntem in cursa pentru vreun grant, cum ca ”vezi Doamne, si celelalte proiecte sunt frumoase”. Da asa e, toate proiectele sociale sunt frumoase, toate au cauze nobile, dar nu putem noi salva lumea intreaga, noi putem doar sa sustinem cauza copiilor cu diabet. Credeti ca pe noi nu ne doare sufletul ca ”ne batem” cu alte proiecte sociale pentru a face rost de niste banuti?! Care ar fi alta solutie? Ce ar trebui facut? Sa renuntam si sa nu mai facem nimic?!
Ma doare sufletul cind aud: dar de ce ajutati doar copiii si pe noi adultii nu? Pentru ca nu putem, nu avem resurse sa o facem.
Ma doare sufletul cind detectez atitudinea ca daca asociatia te-a ajutat o data e obligata sa o faca pentru totdeauna, resursele cum spuneam sunt limitate si sunt si alti copii care au nevoie de o mina intinsa.
Ma doare sufletul cind citesc ca ”doar cei cu bani” isi pot permite senzor de glicemie pentru copilul lor. FALS. Complet fals. Cunosc parinti cu venituri mici care fie au gasit finantare pentru kitul de start, fie l-au obtinut de la Asociatie, DUPA CARE consumabilele si le cumpara din indemnizatia primita pentru copilul cu diabet. Pina acum a fost cum a fost, insa acum indemnizatia pentru gradul grav este putin peste 1000 lei iar 2 senzori pe luna costa putin peste jumatate din aceasta suma. Deci doar cine nu vrea nu poate.
Stiu ca e imposibil sa-i multumim pe toti, am vrea asta dar nu avem resurse financiare sa o putem face.
Am prins gustul binelui, si vrem sa facem bine cit mai multor copii cu diabet asa ca ne agitam ca nebunele sa invatam, sa legam noi prietenii cu oameni care sa ne ajute, sa deprindem tainele fund raisingului. Multumim sponsorilor care ne acorda girul si sprijinul financiar fara de care proiectele nu s-ar putea realiza.
Noi facem ce putem, cit putem, insa o facem din tot sufletul. Proiectele noastre nu sunt in house ci intotdeauna am avut usile larg deschise fara restrictii, beneficiarii fiind din toate colturile tarii, nu au fost niciodata bariere gen la ce medic esti inscris, nu au fost orgolii, a fost intotdeauna un chin alegerea beneficiarilor din lista de aplicanti si s-a facut intodeauna obiectiv.
De ce scriu asta azi? Stiu eu de ce!