Archive for the ‘debut in diabet’ Category

Incercind sa pastrez registrul de ieri, continui azi cu citeva trucuri pe care le-am folosit eu dupa debutul diabetului.
Eram proaspat diagnosticati si ca orice copil de 3 ani aveam la acel moment tabieturile si meniul nostru. Fara a face din asta o cruciada si a deveni habotnica, pina la 3 ani nu i-am dat Aidei zahar sau piine, alimentatia ei bazindu-se pe foarte multe fructe si legume si carnita ”bio” :) adusa de la tara.
In spital a fost crunt, am mincat cite 13 sticksuri=10 HC :)  de ni s-a acrit.
Am plecat din spital oripilati si sleiti de vlaga, iar singurul lucru palpabil cu care  ramasesem dupa  ”marea” instruire  de acolo  era  aceasta  foaie pe care  am pastrat-o pina in ziua de azi si pe care am respectat-o cu sfintenie
 Nota Budimex
Ajunsi  insa acasa TREBUIA sa reintram in normal.
La acea  vreme  Aida  inca era  prietena cu  pireul de legume, de toate :) legumele , era si de fapt  inca este  mare  mincatoare  de salata de vara, astfel incit  acestea 2  plus  sucul de  portocale  erau nelipsite in meniul zilnic. Pentru  ca  eram chiauna de tot  ce ni se intimpla, pentru  ca mi se parea foarta  multa informatie de asimilat pe care credeam ca nu  o  sa reusesc sa o stapinesc niciodata, pentru ca nu puteam sa rasfoiesc cartile  sau internetul ori de cite  ori  baga Aida ceva in gura, am invatat repede care sunt  hidratii rapizi  si cei lenti:

HIDRATII  RAPIZI   ii gasim in zahar, fructoza,  dulciuri, fructe, sucurile de fructe, lapte, iaurt..

HIDRATII LENTI  ii regasim in piine, fainoase, paste, orez, orez, legume…

mi-am  facut  3 notite  cu  principalele  ”chestii” alimentare  de care stiam  ca ”ne lovim”  in fiecare  zi.
Ptr Aida prinzul se incheia intotdeauna cu cana fresh de portocale, asa ca iata ca m-am lovit de prima problema. Cum sa-i mai dau eu acum Aidei 250ml fresh care ar fi fost 33 hidrati rapizi cind ”portia”  de la prinz de rapizi  era de doar :(  15  hidrati?!  Nu puteam sa-i spun nu-ti mai dau. Pur si simplu nu puteam. Imi promisesem mie ca  nu  voi  folosi  expresia  NU AI VOIE  SA MANINCI. Ideea salvatoare a fost  sa cumpar  pahare  mici, foarte mici ca cele de …tuica  asa  ca in loc sa primeasca o portie  de suc  acum Aida primea  3 portii  si  respectam si cei 15 hidrati rapizi  pe care-i aveam in schema :)
Alta problema a fost ..ce sa-i dau sa manince cind zice ca-i e foame dar nu este  ora de masa. Am apelat la ceea ce Aida  numea  bunatati: un platou cu ceapa verde, castravete, sunculita de praga, brinzica, 3 masline, si iata ca am mai rezolvat o problema.
Apoi s-a pus  problema dulciurilor:  multa vrema  i-am dat Aidei ciocolata  cu indulcitor, rupta in bucatele ca sa para mai muuulta :( , dar  am observat repede dulciurile fara zahar  au uneori  chiar si mai mult  carbohidrati fata de cele cu zahar, E adevarat ca cele  cu zahar urca glicemia  mai repede dar daca sunt  mincate la momentul oportun -virf de insulina, masa principala, sunt numai bune, asa ca am renuntat  la dulciurile ”speciale” si  am inceput  si noi sa manincam ca ceilalti copii:  oua Kinder etc. Paradoxul este ca pina la diabet Aida nu a pus  gura pe  Kindere si alte minuni  din astea, dar  am zis sa evitam teoria ”fructului interzis”. Nu-mi doream  un copil cu glicemii perfecte, desi  astea erau si sunt oricind binevenite :) , dar care  infrinat de la anumite  pofte  culinare  sa se ascunda  in camara  si sa inbuibe  fara stirea mea. Am stabilit  o relatie de sinceritate  cu Aida care  functioneaza  pina  in ziua de zi  si sper  sa tina muult  timp de aici incolo.
Am descoperit  ulterior  si boniboanele  care ”pacaleau” dorinta de dulce  atunci  cind  schema  nu ne-o permitea -cintariti  un bonibon si o sa vedeti ca nu-i  o tragedie  daca  copilul maninca  una  intre mese ca si …pofta.
Am invatat ca ciocolata  desi contine zahar  nu este  buna la hipo, ptr ca este grasa si se absoarbe greu.
Am invatat  ca copiii sunt diferiti asa ca de ce nu si diabetul/glicemia lor  ar reactiona diferit, asa ca cel mai corect este  ca cel putin  pentru inceput  sa va notati tot, cum a influentat  glicemia un anumit  aliment, uneori  teoria  care este intradevar  general valabila  mai trebuie ”personalizata”.
Notati tot, vedeti  ce glicemie  a avut  copilul dupa sa zicem  … o portie de piure… a venit  cu  hipo  asta inseamna  ca  in cazul vostru  trebuie sa  subestimati un pic  hidratii adica daca viitoare  daca  in schema  aveti 22 HL in loc sa-i puneti in farfurie 100 gr piure, puneti-i  ceva mai mult. Notati iar, vedeti ce se intimpla si comparati.
Aveti grija sa nu incurcati insulinele. O  doza  dubla de rapida  inseamna  monitorizare  atenta in urmatoarele 4 ore si mincat de   multi hidrati in plus, scos  glucagon de la frigider dar…in primul rind sunat imediat medicul.
Apropo, Glucagon aveti in casa? E musai  sa aveti!
Daca-mi mai aduc  aminte  ce alte  trucuri  am mai folosit  revin, dar  daca si voi aveti alti  asi in mineca, va rog sa-i  impartasiti  cu noi pentru ca  sunt convinsa ca le-ar fi de mare folos  mamicilor  cu  pitici debutanti in viata  asta  ceva mai dulce.
De exemplu Aida nu a fost mofturoasa la mincare. Ok  nu maninca ea decit  citeva feluri  de mincare,   chiar  si acum  la  virsta de 12 ani,  dar nu m-am lovit de situatia sa-i fac insulina si sa nu mai vrea sa manince. Cred ca solutia in acest caz este existenta  in casa a unui aliment  care stiti  sigur  ca-i place.
Poate un virf de nesquick in lapte il face mai atractiv…  poate  un sandwich cu ”ochi  si  gura”  e mai ”mincabil”
Dragele  si dragii mei, e greu  la inceput  dar  cum se spune timpul  vindeca  ranile, notiunile devin  mai  clare, ceata si panica dispar usor usor, durerea se mai estompeaza, si fara sa va dati seama  toata aceasta  tevatura  devine  noua voastra NORMALITATE.
In poza aceasta  sunt eu cu Aida la cred 7 luni de la debut, la prima petrecere de Craciun organizata de doamna doctor Mihaela Vlaiculescu
Craciun Mihaela 2007
Si iata  ca, fara sau cu  voia diabetului  am crescut  si astazi  suntem  o frumoasa domnisoara de 12  ani, insa nu puteam creste atit de frumos  si sanatos  decit alaturi de   un prieten drag, un OM  pe care viata ni l-a scos in cale.
 Aida  si Doamna doctor
 Si acum va copiez  mai jos raspunsul meu   dar si a Dianei, de acum 2 ani,  la intrebarea care ar fi  primele 3 lucruri pe care le-as  spune unui parinte  cu  copilul la debut de diabet, marturii ce pot  fi gasite pe site-ul Asociatie Sprijin pentru Diabet 

DIABETUL … NE-A DAT DESTULE BATAI DE CAP

Diana, debutul diabetului dulcinelului in urma cu 3 ani:

Diabetul…ne-a dat destule batai de cap.

Bine ati spus, doamna doctor, la un moment dat ceva de “comunitate”…am devenit una fara sa vrem neaparat, iar asta ar fi partea pozitiva, fara de care nu stiu ce m-as fi facut… Nu e usor in nici o faza a bolii, nici macar atunci cand mai crestem, dar garantez ca toate experientele neplacute ne intaresc si ne invata pe mai departe.

1Cred ca la debut este important sa ai norocul sa dai peste medicul “ideal” care nu si-a lasat acasa intr-un sertar “latura umana”, este important pentru toata familia ta, nu doar pentru dulcinelul tau! Daca nu-ti iese din prima, mai cauta!

2Bucura-te ca nu ai fost nevoit sa traiesti experienta asta cu ceva ani in urma; acum ai la dispozitie tot ce e nevoie: glucometru, pen cu insulina, glucagen, pompa de insulina, senzori de monitorizare, chiar si banala eticheta pe care scrie “glucide:” etc.

3Nu uita sa ai grija de tine si de tonusul tau, ca si tu la randul tau sa poti avea grija de dulcinelul tau!

SA INTELEGEM CU ADEVARAT DIAGNOSTICUL

Ioana, debutul diabetului dulcinelului in urma cu 7 ani:

1sa accepte si sa inteleaga cu adevarat diagnosticul si mai ales faptul ca din pacate  odata ce organismul nu mai produce insulina nici o planta , balarie sau  regim nu poate INLOCUI acest lucru. Daca déjà au  acceptat, atunci felicitari!  Batalia e pe sfert cistigata

3sa gaseasca NEAPARAT un medic bun pentru diabet  si pentru suflet. Vor avea nevoie atat ei cat si dulcinelul. Odata ce au gasit  un medic bun, o lunga serie de alte puncte ce urmeaza sunt ca si rezolvate: consiliere, informare, tratament adecvat, intelegere si cate si mai cate altele.

3sa spere intr-un viitor ‘leac’ (solutie tehnica; device medical ultraperformant…) dar sa nu uite nici o secunda ca pentru a putea fi un potent  beneficiar al ‘leacului’ trebuie sa pastreze in conditii optime organismul dulcinelului. Cuvintul ‘leac’ e un termen generic si este folosit aici  nu tocmai in sensul dat de dex.  Vor fi suisuri si coborasuri, vor fi satisfactii si frustrari, diabetul e viclean si uneori formulele invatate nu functioneaza cum ar trebui, insa intotdeauna trebuie sa ne straduim sa obtinem cele mai bune glicemii. Chiar si atunci cand obosim si simtim ca nu mai putem…. Un medicfoarte drag sufletului meu :)  mi-a zis acelasi lucru  la una din primele noastre intilniri: ”ca sa putem  beneficia  de progresele medicinei, atunci cand va fi momentul,  trebuie sa avem mare grija de organism ca sa avem material bun pe care sa lucram”

4si sperind ca punctul 1 e deja rezolvat , i-as mai spune sa nu uite nici o clipa ce dulcinelul lui este un copil NORMAL  si l-as sfatui sa nu foloseasca expresii ca ”nu ai voie sa maninci” ci ‘hai sa mai asteptam un pic pana la ora de insulina si apoi mancam impreuna….”

Acum 15 minute a intrat  la moderat  comentariu Laurei -mamica de dulcinel pe nume Tudor. Pentru ca povestea este una foarte complexa si consider ca merita cunoscuta de catre toti cititorii blogului meu  dar nu stiu daca toti acorda importanta tuturor comentariilor de pe blog,  am zis ca cel mai bine este sa o aduc direct in atentia voastra prin aceasta postare.

Ce este mai dureros oare: sa fii socat & distrus de vestea dignosticului de debut in diabet sau in perioada de predebut fiind sa astepti cu teama si infrigurare  ziua x cind diabetul isi va intra in drepturi iar dulcinelul va face prima injectie/piscatura de insulina ?!

Cum ar fi fost oare viata dulcineilor nostri daca  ar fi venit  pe lume acum…  sa zicem 30 de ani…  Citind rindurile de mai jos marcate de mine cu albastru si gindindu-ma apoi la Aida mea am murit ca sa zic asa si am reinviat. Doamne cit de norocosi suntem totusi… Asta parca vine in completarea  postarii mele anterioare.

Cit de important este ce mincam si cum asociem  alimentele?!  Recunosc ca acesta este un domeniu nedisecat inca in detaliu de mine asta desi pe cit  posibil incerc sa-i dau Aidei hrana sanatoasa. Zic sa nu amintesc aici de feliutele de salam de sibiu ‘scapate’ pe alocuri -nu-i asa doamna doctor :) ?!

Cit de importanta este  echipa parinte-dulcinel-medic diabetolog?  Eu  sunt convinsa ca asta face de fapt diferenta dintre o viata normala si sanatoasa  si una scapata de sub control si plina de nelinisti si inhibitii, si stiu ca in America se pune foarte mare pret pe acest trio. Amintind de asta, repet pentru a nu stiu cita oara ca noi facem parte dintre cei norocosi. Citind povestea lui Tudor si a parintilor lui ma bucur  tare mult  sa aflu ca si in alt colt de Romanie exista medici  cu suflet mare  care stiu cum sa-si faca meseria. Felicitari echipei medicale de la Cluj care ne da speranta ca intr-o zi vom vedea luminita de la capatul tunelului si in Romanica noastra.

Cit de important este sa explorezi toate optiunile care le-ai putea avea sau cit de important este ca medicii care te au in grija nu numai sa-ti raspunda la toate intrebarile dar si sa-ti dea informatii de ultima ora si nu sa-ti zica ”dar de ce vreti  dna Toma sa stiti  toate astea ca nu va ajuta oricum la nimic?”

Despre toate astea in  povestea Laurei si a lui Tudor care astazi implineste un anisor de la debutul in diabet. Capul sus Laura si suntem alaturi de voi si abia astept sa va cunosc:

Salutare Ioana si salutare tuturor mamicilor de dulcinei.
Imi cer scuze ca, desi am primit in noiembrie invitatia de a scrie cateva randuri in legatura cu perioada de debut, nu am reusit s-o fac in timp util. Mai intai m-am lasat pe tanjala, spunandu-mi ca mai e timp si trebuie sa gasesc o zi in care sa am dispozitie pentru asa ceva, apoi a racit Tudor, dupa care am preluat eu raceala complicata cu o bronsita, si uite-asa cand m-am uitat pe site am vazut ca deja postarile erau facute.
Atunci mi-am zis ca, daca tot am intarziat, voi scrie aceste randuri in 10 ianuarie, cand se implineste un an de cand Tudor face insulina. Da, acum un an , in 10 ianuarie 2013, Tudor facea prima injectie cu insulina.
Dar povestea a inceput mai demult, si anume in iune 2012, cand am sesizat ca Tudor se trezeste cam des noaptea sa faca pipi. Au fost cam 3-4 nopti in care s-a trezit de 2 sau de 3 ori, apoi o noapte in care s-a trezit de vreo 4 ori. Intrucat si sotul meu are diabet tip 1, ideea inspaimantatoare mi-a incoltit imediat in minte. I-am comunicat si sotului si unei prietene care  e medic, am sunat si la medicul pediatru-diabetolog ( singurul din Sibiu) insa doamna doctor era plecata in Germania, asa ca am decis ca a doua zi dimineata sa-i facem un test cu glucometrul. Toata ziua respecitva am avut o neliniste innebunitoare, toate temerile mele (pe care le mai lasasem la o parte in ultimii ani) ca baietelul meu ar putea mosteni diabetul au revenit cu o intensitate chinuitoare. Stiam ca , statistic, riscul este de 5 % ca un copil cu un tata cu diabet tip 1 sa faca la randul sau boala, iar procentul acesta de 5 % nu pare, la prima vedere asa mare. Speram si aveam incredere ca ne vom afla in ceilalti 95% sau macar ca nu va face in copilarie…
Dimineata urmatoare am facut un test din deget ( cu mare greutate, caci Tudor nu ma lasa nici sa-i dau cu apa de mare in nas) in conditii de mare stes si pentru noi si pentru copil, care plangea si se zbatea, si a iesit 135… Am simtit cum se crapa pamantul sub mine si ma inghite cu totul. M-am asezat la laptop si am inceput sa caut informatii pe internet… si am inceput sa sper ca poate e doar o situatie provizorie, sub influenta unui tratament cu glucocorticosteroizi (pentru tuse spastica) pe care tocmai il incheiasem, incercam sa ma agat de orice fir de ata.
Apoi am zis ca mai repetam si adoua zi dimineata testul. In ziua aceea l-am lasat pe Tudor sa manance normal, chiar si dulce ( implineam eu si sotul meu 10 ani de casnicie si aveam pregatit un tort – dar nu am mai sarbatorit asa cum planuiseram) , iar a doua zi dimineata cu inima cat un purice am repetat testul – 145.
Am inceput sa ma interesez in stanga si in dreapta, am intrebat o doctorita pediatra de la Urgenta cum as putea sa-i fac glicata. Tudor e foarte sensibil cand e vorba de luat sange, aveam o experienta mai neplacuta din trecut, asa ca nu am prea avut incredere sa-l duc la un laborator privat unde nu stiu cata experienta au asistentele la recoltari sange de la copii, asa ca tot asistentele de la spitalul de pediatrie mi se pareau mai pricepute. Doctorita de la Urgente mi-a spus ca, din pacate, hemoglobina glicozilata la Spitalul de Pediatire se face doar o data pe luna, cand se strang mai multi copii.Or eu aveam nevoie sa stiu rezultatul urgent, deja incertitudinea asta ma omora! In cele din urma am facut rost de o asistenta din pediatrie care sa-i recolteze sange si de o pila la un laborator privat unde sa mergem cu fiola si sa ne dea rezultatul intr-o ora. Pe vremea aceea nu stiam ca se poate face hemoglobina si din degetel , si nici nu stiu daca am fi avut un asemena aparat la vreun medic din Sibiu.
Asadar, urmatoarea dimineata am recoltat sange si am trimis urgent la laborator, am facut si test din deget si a iesit glicemia 105, iar in aproximat 2 ore am primit si rezultatul laboratorului: hemoglobina glicozilata 7,3, iar glicemia serica de dimineata 93. Am crezut ca a cazut cerul pe mine, pur si simplu. Pracitc si ultima farama de speranta se spulberase.
Intre timp o cunostinta facuse rost de numarul de telefon al unei doamne doctor diabetolog din Cluj, sa sunam daca ne poate primi acolo. Asa cum spuneam singurul medic diabetolog din Sibiu era in Germania pentru cateva zile, iar daca ne internam la Sibiu am fi fost preluati de un pediatru , dar nu cu supraspecializare in diabet. In plus de asta, la Sibiu nu aveam voie sa stau in spital cu copilul ( doar mamele care alapteaza), ceea ce din punctul meu de vedere era inadmisibil. Tudor e foarte atasat de mine, dormim noaptea amandoi, de cate ori e bolnav stau alaturi de el si-l ingrijesc si consolez, asa ca ar fi avut un soc foarte puternic sa fie lasat in spital cu niste straini. Si nici eu nu as fi putut sa nu fiu cu el, cred ca as fi innebunit.
Am sunat , fara prea multe sperante ca putem fi primiti repede, la Cluj, insa am avut placuta surpriza sa descopar la celalat capat al firului o voce calda si amabila, care m-a ascultat cu atentie si mi-a zis ca ne asteapta cat de repede la Cluj, ca urmeaza sa vada daca nu cumva nu e Mody 1 sau Mody 2 – nu prea intelegeam eu atunci ce e asta…
Ne-am facut bagajele, am luat trimitere de la medicul de familie, si am plecat la drum cu un copil care are si rau de masina.
Tot drumul aveam in minte experienta relatata de sotul meu de la debutul diabetului lui, la 12 ani – cand nu exista glucometru, nu se facea glicata, perfuzia nu avea branula ci ramanea in vena acul, nu erau pen-uri ci seringi ce trebuiau fierte, insulina porcina, regimul era militaresc, i s-a spus in spital ca daca manaca dulce moare, cand totul insemna doar restrictii, restrictii, restrictii, cand un mare nume din domeniu ( el fiind internat la Bucuresti) le-a dat parintilor sperante de vindecare in perioada de remisie pentru a prime in continuare plicuri consistente, iar la momentul terminarii remisiei le-a explicat ca e din cauza ca l-a speriat un alt copil din salon, ca altfel isi revenea, cand copiii cu diabet erau internati priodic in spital pentru perioade destul de lungi, sportul era interzis, emotiile de orice fel interzise….
Am ajuns la Cluj, unde, spre deosebire de alte persoane care au scris  ca au avut experiente neplacute la internare – in alte orase, am fost primiti foarte bine – aveam senzatia ca personalul de pe sectie stia de venirea noastra si erau pregatiti cu tot ce trebuie ( probabil doamna doctor ii instruise). AM fost luati repede, la analize, teste, ametitor de repede pentru mine care inca nu reuseam sa ma dezmeticesc si cateodata aveam impresia ca nu e viata mea ci doar un vis urat ce mi se intampla. La Cluj am stat internati 2 nopti, ni s-a stabilit un regim de 190 hc pe zi si ni s-au facut teste din degetal frecvent. Ni s-a explicat despre diabetul Mody, despre anticorpi ( pentru care ni s-a recoltat sange si s-a trimis in Germania), despre posibilitatea de a face niste teste genetice la Londra in cazul in care nivelul anticorpilor din sange nu confirma forma autoimuna a diabetului, ni s-a raspuns la intrebarile legate de Diamyd, de pompa, de transplant, de celule stem si la orice intrebare de-a noastra ( mai realista sau mai fantezista). Gliemiile lui Tudor dimineata erau bunicele, apoi la doua ore de la masa 200-250, apoi la 3 ore cam 90, dovada ca pancreasul mai functiona, dar ma incet. Doamna doctor a concluzionat ca administrarea de insulina ne-ar cauza hipoglicemii, si am observat ca repartizand carbohidratii si lasand minim 3 ore intre mese, glicemiile sunt rezonabile. Asa ca ne-a lasat acasa, cu regim ca la diabetul tip 2 , cu administrare de Diavit 3/zi si vit D 1000, cu obligatia de a verifica glicemiile si de a tine legatura cu dansa prin tel si mail.
Am plecat din spital cu un amalgam de sentimente- teama nu disparuse, dimpotirva parca ma simteam mai in nesiguranta in afara spitalului, stiam ca urmeaza sa debuteze efectiv diabetul dar nu sitam cand… Am decis sa ne acordam un pic de ragaz si sa mai ramanem o zi in Cluj, sa ne plimbam in Gradina Botanica si in Mall, sa luam o gura de oxigen.Inainte de apleca insa l-am vizitat pe dl.dr. Morar chiar la micul sau laborator unde produce Diavit-ul, care a incercat sa ne dea speranta ca vom putea evita insulina si ne-a expus niste teorii pe care le-am luat sub beneficiu de inventar, dar mice expoerienta afost per anasamblu benefica – am primit o lectie depsre alimentatia naturala – cu argumente foarte solide impotriva carnii de pui din comert si a altor produse.
Ne-am intors acasa hotarati sa facem tot ceea ce putem sa prelungim cat mai mult aceasta stare – imi venea sa fac ceva sa opresc timpul in loc. Am inceput sa fac rost de pui si vitele de la tara, sa elimin monoglutamatul din alimentatie , sa reduc drastic nitritii – devenise aproape o obsesie.
Cam in perioada asta am descoperit  si acest site si am laut legatura cu Ioana, care mi-a raspuns cu multa caldura si a i-a povestit si domnei doctor Vlaiculescu despre noi. In scut timp am primit un mail intitulat “bun venit intre prieteni” din partea doamnei doctor, gest care ma- impresionat profund, obisnuita fiind cu abordabilitatea foarte sczuta a medicilor din Sibiu, care, marea majoritate cand li te adresezi, iti vorbesc asa, oarecum peste umar, pe picior de plecare, vizbil deranjati.
Intre timp, am sperat, pana a venit rezultatul anticorpilor din Germania, ca e vorba de Mody ( desi am simtit-o pe d-na doctor din Cluj cam sceptica -probabil peptidul C nu avea o valoare suficient de mare pentru a avea asa mari sperante la Mody) – dar n-a fost sa fie, forma autoimuna a fost confirmata de nivelul crescut al anticorpilor specifici diabetului tip 1.
N-am stat cu mainile in san, ci am scris si unei clinici din Heidelberg, Germania, gandindu-ma ca poate exisat vreo solutie – nu sa ne videcam, ca eram constienta ca nu se poate – dar sa intarziem cat mai mult debutul.Aveam banutii stransi pentru apleca acolo, daca era nevoie, insa au fosat amabili si corecti, mi-au cerut toate actele medicale traduse, le-am trimis prin mail, acolo au fost analizate de o echipa de medici care , in mod obisnuit, analizeaza solicitarile primite si-ti spun daca pot face ceva pentru tine su nu – iar raspunsul a fost ca nu se poate face mai mult la ei decat s-a facut deja in tara. Ma asteptam la raspunsul asta, dar am vrut sa ma asigur ca fac tot posibilul pentru copilul meu, mai ales ca am descoperit diabetul intr-o faza incipienta.
Cam 6 luni a durat perioada asta, fara insulina. La inceput de testam zilnic, apoi vazand ca lururile merg oarecum la fel, mai rar, la cateva zile, uneori dimineata, alteori dupa mese. Dulcele era permis in cantitati mici, la sfarsitul meselor complexe, pentru incetinire absorbtiei, niciodata pe stomacul gol, nici macar sucul natural de fructe. Intre timp m-am documentat foarte mult, am citit acest site cuvant cu cuvant, si marturisesc ca, de cate ori ma apuca deznadejdea, citeam randurile Ioanei care imi dadeau optimism si incredere ca se poate trai si cu diabet, ca baietelul meu poate avea o viata fericita si completa si in situatia in care ne aflam. E greu, sa stiti, si sa fii constient ca ti se va intampla lucrul asta, dar sa nu stii cand si sa te macine grija cum va recationa copilul la tot ce inseamna viata cu diabet, incertitudinea e cumplita.
In ianuaie 2013, dupa o gustare de dupa-amiaza, l-am vazut pe Tudor mai apatic decat de obicei, plus ca a mers de vreo trei ori intr-o ora la toaleta. In inima mea s-a instalat teama ca pana aici ne-a fost. Am astepat sa treaca 2 ore de la acea masa si… glicemia 305. Am pus mana pe telofn si am sunat la doamna doctor dela Cluj, am scris mail domnei doctor Vlaiculescu…am facut bagajele si ne-am pregatit de plecare. Internare la Sibiu am exclus-o din star, e de neconceput pentru mine ca un copil sa treaca prin asa ceva fara sa o aiba alaturi pe mama lui. Doamna doctor Vlaiculescu ne-a incurajat si ne-a invatat ce sa facem sa-l tinem stabil pana ajungem la Cluj, a doua zi. Am redus hidratii la jumatate si nu i-am dat sa manance gras.
A urmat reinternarea la Cluj, unde din nou am fost primiti cu caldura. De cum am ajuns am intrat in vartejul procedurilor, inclusiv perfuzie de data asta, cu un pic de insulina. Glicata era buna: 6,8 – dovada ca ne-a mers destul de bine in ultima perioada.A urmat si prima injectie cu Actrapid – tin minte ca eram multi oameni de fata – eu , sotul meu, doctorita, astenta…. Pentru mine a fost cam repede, parca nu eram pregatita, am impietrit efectiv. Tudor, evident, a inceput sa tipe si sa se zbata, a trebui t tinut de doi oameni , a fost coplesitor. Dupa asta am inceput sa-i explicam si eu si sotul meu ca e doar o piscatura ( aveam expresia pregatita – de la Ioana), ca nu doare mai mult decat o piscatura de tantar, si, daca sta cuminte, nu va mai fi nevoie sa-i ia sange din vena. La umratoare ainjectie a fost un pic mai cooperant, apoi a devenit chiar curajos. Prima zi a trecut iar eu am fost ca paralizata apropae intreaga zi. L-am avut mereu si pe sotul meu aproape, a stat si el cu noi in spital peste zi, iar noaptea dormea la un hotel din apropiere. A doua zi m-am mai adunat, copilul se mai linistise si el. Nu am stat mult in spital, doar vreo 4 zile, in a 5-a zi am fost externati, nu inainte de a sta de vorba cu doamna doctor si  descoperi impreuna cu dansa ca diabetul nu inseamna in ziua de azi, restrictie severa, ci ca, datorita tipurilor de insulina existente si a posibilitatilor de verificare a glicemiei, exista foarte multa adaptabilitate si ne-a invatat cum sa ne adaptam programului de gradinita, cum sa procedam la petreceri, in situatii neprevazute, ne-a invatat ca e important ca copilul sa nu simta diferente intre el si celilalti copii datorate acestei afectiuni…. Am plecat cat de cat optimisti din Cluj, nu inainte de a ne mai rezerva acolo doua zile de vacanta.
La scurt timp, in februarie , am fost si la Bucuresti la domana doctor Vlaiculescu, cu care am stat de vorba pe indelete si ne-a invatat multe lucruri. Ceea ce mi-a placut la dumeaei este ca nu doar iti spune ce sa faci, ci si de ce sa faci asa, astfel incat ajutorul nu este doar de moment, ci te ajuta sa stii sa iei decizii singur si in viitor, in situatii similare. De atunci ne-am imprietenit si tinem legatura, am mai fost la consultatie si in octombrie. Tot cu ajutorul dumneaei am facu trecerea de la Levemir la Lantus, dupa ce am concluzionat ca Tudor ar avea o alergie la Levemir, impreuna cu dumneai am gasit si solutia pentru glicemiile foarte mari de la miezul noptii.
Ii multumesc mult pentru sprijin si pe aceasta cale, ii suntem foarte recunoscatori si ii multumim si Ioanei fiindca a facilitat aceasta legatura.
In incheiere cred  si eu ca e bine sa fim recunoscatori fiindca avem in tara toate tiprurile de insulina, exista glucometre si testele sunt mai accesibile decat acum 7-8 ani, ca a apartu Dexcom-ul si cred ca in urmatorii 5 ani se vor mai ieftini si consumabilele pentru acest senzor, ca aveam posibilitatea sa le oferim copiilor nostri o viata fericita