Archive for March, 2017

”Nu stiu altii cum sunt” zicea  Creanga, dar noi  cei care  ”centram si dam  cu capul”   in Asociatia  Sprijin pentru Diabet  punem la bataie  toate cunostintele noastre, mult  patos, mult timp, dorinta de a face bine, de  a fi  corecti si de a veni in sprijinul cit mai multor  copii  cu diabet.

O bucatica din sufletul nostru este in fiecare  actiune pe care  o  organizam, in fiecare proiect.

Asociatia  Sprijin pentru  Diabet inseamna doamna doctor Mihaela Vlaiculescu, inseamna  zbatere, dedicare, dorinta de a face  lucruri  bune,  dragostea pentru copii  si in special  pentru cei  cu diabet  insulinodependent, inseamna muuuult  scris  la proiecte, inseamna  ca Simbata si Duminica  in loc de relaxare  mai scriem  cite  o dare  de seama, cite o situatie, cite un articol, inseamna dezamagiri, inseamna  ”ma doare  sufletul,  Ioana”  cind  ne lovim  de  diverse  situatii sau, de ce sa nu o spunem,  de rautatile si micismele unor oameni.

Ca sa dau din casa, doamna doctor  organiza  actiuni  cu copii  cu  diabet folosindu-si resursele proprii sau  ”milogindu-se” pentru  o mina  de banuti, inca  inainte de a exista  aceasta asociatie. Intr-una  din zile  a aplicat pentru un grant  din afara tarii, l-a cistigat  dar nu a putut beneficia  de el pentru  ca nu  era  organizata  juridic  ca si non-profit. Acela a fost momentul cind a zis  ca trebuie  facut  ceva  formal, ca la carte.

Doamna doctor  e  un OM  cum putini sunt, si  e delicata  si sensibila si sper  din tot  sufletul sa nu se supere  pe mine ca am adus-o in discutie.

Nu stiu altii cum sunt, dar NOI  lucram si ne dedicam acestei  asociatii in  timpul nostru  liber, nu exista  stat de salarii  sau alte  cheltuieli afara  de cele  cu destinatie  directa catre  copiii cu diabet, toate proiectele  cistigate  au  avut  x lei intrati x lei  iesiti  direct la copii.

Ma doare  sufletul  cind  ma lovesc de  atitudinea  ”mi se cuvine pentru  ca doar este  o asociatie”,  tocmai pentru ca stiu cit de greu, foarte greu, cumplit de greu, se obtinem  banutii, stiu cit  de putine proiecte  de CSR sunt in Romania, stiu cit de greu  cistigi  un proiect, stiu cum trebuie si cum este firesc sa fie un proiect   ca sa asiguri  si impactul social  dorit  de sponsor.

Ma doare  sufletul  cind dupa ce ca nu ne implicam in a ne sustine  cauza  cind  avem ocazia, mai si comentam cind suntem in cursa pentru vreun grant,  cum ca ”vezi Doamne,  si celelalte  proiecte  sunt frumoase”. Da asa e, toate  proiectele  sociale sunt frumoase, toate au  cauze  nobile, dar  nu putem noi salva  lumea intreaga, noi putem doar sa sustinem  cauza copiilor cu diabet. Credeti ca pe noi nu ne doare  sufletul ca ”ne batem” cu alte  proiecte  sociale  pentru a face  rost de niste banuti?!  Care ar fi alta solutie? Ce ar trebui facut? Sa renuntam si sa nu mai facem  nimic?!

Ma doare sufletul cind aud:  dar de ce ajutati doar copiii  si pe noi adultii nu? Pentru ca nu putem, nu avem resurse sa o facem.

Ma doare sufletul cind detectez  atitudinea ca daca asociatia  te-a ajutat o data e obligata sa  o faca pentru  totdeauna, resursele cum spuneam sunt limitate  si sunt si alti  copii care  au  nevoie de o mina intinsa.

Ma doare sufletul  cind citesc  ca ”doar cei  cu bani” isi  pot  permite  senzor de glicemie pentru copilul lor. FALS. Complet  fals. Cunosc parinti  cu  venituri  mici  care  fie  au  gasit    finantare  pentru kitul de start, fie  l-au  obtinut de la  Asociatie, DUPA  CARE  consumabilele  si  le  cumpara  din  indemnizatia  primita pentru copilul cu  diabet. Pina acum a fost cum a fost, insa acum indemnizatia pentru  gradul grav este  putin peste 1000 lei iar  2 senzori pe  luna  costa putin peste  jumatate din aceasta suma. Deci  doar cine nu  vrea  nu poate.

Stiu ca e imposibil  sa-i multumim pe toti, am vrea asta dar nu avem resurse financiare sa o putem face.

Am prins  gustul binelui,  si vrem sa facem bine cit  mai multor  copii cu diabet  asa  ca ne agitam  ca nebunele sa invatam, sa legam noi prietenii cu oameni  care sa ne ajute, sa deprindem tainele fund raisingului. Multumim sponsorilor care  ne  acorda  girul  si sprijinul financiar fara de care  proiectele   nu s-ar putea  realiza.

Noi facem ce putem,  cit putem, insa  o facem  din tot  sufletul. Proiectele noastre  nu sunt in house ci  intotdeauna  am avut  usile  larg deschise fara restrictii, beneficiarii   fiind din toate  colturile tarii, nu au  fost  niciodata bariere  gen la ce medic  esti inscris, nu au  fost  orgolii, a fost  intotdeauna un chin alegerea  beneficiarilor  din lista  de  aplicanti  si s-a facut  intodeauna obiectiv.

De ce scriu  asta azi? Stiu  eu de ce!

 

Primul strigat de victorie  cind venim pe lume, primul  pas dintr-o  serie  lunga  ce ne vor  calauzi  pe  drumul vietii, primul  cuvint , primul dintisor, prima zi de gradinita, prima zi de scoala, prima iubire, prima dezamagire, prima reusita de unul singur. In orice  capitol  al vietii noastre  este   o prima  sau  un primul.

In cartea  de  reusite  a Asociatiei  Sprijin pentru  Diabet ,  Fundatia Vodafone  va  ramine intodeauna  PRIMA  care  ne-a acordat  girul  sa putem  face  un lung  sir  de fapte  bune. Fara ei nu am fi realizat ce avem azi.

Proiectul  Telemedicina pentru  copilul insulinodependent  a fost  PRIMUL   de acest  gen din tara,  si  inca este, a fost PRIMUL  proiect   prezentat  si sustinut de catre un medic  diabetolog  pediatru ROMAN la Congresul International  de diabet  Munchen 2016, a fost si va ramine  PRIMUL  proiect  de avengura din Romania care a netezit  un drum dificil si  anume cel al  demonstrarii  nevoii /necesitatii  senzorilor de  monitorizare  ai  glicemiei in managementul  optim al  diabetului  copilului insulinodependent.

Dana, mama unui copil  insulinodependent de la  varsta de 2 ani si 6 luni , isi aminteste  socul  si  groaza la aflarea diagnosticului: “E un vis urat din care ma voi trezi maine” a fost in capul meu din momentul in care am ajuns la spital cu glicemie 590, pana cand i-am facut  PRIMA  injectie, cateva zile mai tarziu.

Nu puteam sa cred ca tocmai copilului meu perfect i se intampla asta, el care nu avusese nicio problema mai serioasa in cei 2 ani si jumatate de viata. Eram convinsa ca diagnosticul e gresit, ca e o neintelegere ce se va rezolva ca unul din cazurile miraculoase pe care le mai vezi pe Discovery. Cum sa ai diabet la 2 ani? Cum adica sa depinda viata copilului meu de insulina? Daca vine un razboi, eu de unde cumpar insulina?.. Toate gandurile astea se impleteau cu refuzul categoric de a accepta ca puiul meu are o problema…”

Pentru  Dana si puiul  ei,  proiectul de Telemedicina pentru  copilul insulinodependent, sustinut  de  Fundatia  Vodafone , a insemnat PRIMA zi  de libertare, PRIMA zi fara intepaturi, PRIMA zi de   liniste  si acalmie  de la aflarea  diagnosticului, PRIMA zi din ceea ce  urma  a fi  din nou  o  copilarie  lipsita de griji.

Nu o sa putem  niciodata sa multumim suficient Fundatiei  Vodafone care  ne-a  dat  PRIMA sansa de a avea  o carte de vizita cu care sa putem deschide si alte  usi, PRIMA  sansa  sa demonstram  ca  putem face  fapte  bune  si  ca  e normal sa facem  bine, PRIMA sansa  sa  putem demonstra ca suntem  seriosi  si  ca  ca  proiectele noastre sunt destinate  cu adevarat  beneficiarilor,  copii  minunati  ce au  primit  diagnosticul  de  diabet insulinodependent  ceea ce presupune  minim 10 intepaturi  pe  zi  pentru determinarea  glicemieie  sau administrarea de insulina fara intrerupere 365 de zile  pe  an.

Acest  prieten drag care  pentru  asociatia noastra va ramine intotdeauna PRIMA  dragoste, PRIMUL ajutor, a constatat ca ne-am  facut  cu seriozitate  si eficienta treaba in 2015-2016  si a ales  sa ne  ramina alaturi si in 2016-2017  ajutind  o noua  serie  de beneficiari.

Astazi este 1 martie, prima zi  dintr-o  noua primavara, si toate  gindurile noastre bune  zboara  catre  cei  care  ne-au  oferit  PRIMA SANSA.