Archive for January, 2014

Ma bucur  ca articolele  referitoare la senzorul de glicemie Dexcom G4 au avut  ecou iar astazi lista dulcineilor care beneficiaza de acest minunat device s-a marit. De fapt,  mi-am propus sa tin o evidenta a celor  care si-au cumparat G4  si  va rog  ca daca  va regasiti in aceasta postura sa lasati un comentariu sau  sa-mi dati un  scurt mesaj pe ioanatoma2010@gmail.com  cu numele mic al dulcinelului, virsta, data achizitionarii, tara de achizitie si orasul din care sunteti. Ar fi interesat de urmarit  citi purtatori de Dexcom sau orice alt tip de senzori de glicemie  sunt in Romania.

Iata citeva ginduri -si nu sfaturi- la 2 luni de la achizitionarea senzorului:

*e minunat sa poti vedea cind vrei ce glicemie are copilul fara a-l mai deranja

*18 zile este perioada cea mai lunga in care  ‘am tras’ de un senzor. Pina acum am fost norocosi si am folosit senzorii cel putin 14 zile.

*Nu am fost  ocoliti nici noi de semnele de intrebare ???  de pe display si intreruperea transmisiei dintre transmitator si receptor. Acestea pot aparea fie ca dulcinelul a transpirat, fie ptr ca inca de la montare am nimerit intr-o zona foarte vascularizata, fie ca o medicatie de moment nu ‘i-a priit’ dexcomnului, fie ca senzorul a obosit si trebuie sa-l schimbi,  fie ca…  fie ca….

*ce-a mai mare discrepanta intre valoarea pe glucometru si cea de pe dexcom a fost de 51 mg. De ce? Habar n-am!

*nu am nimerit  nici un vas important de singe iar acest lucru sa ne creeze probleme asa cum am inteles  ca s-a intimplat unor prietene foarte dragi noua

*pe fondul unor glicemii fara variatii  valoarea de pe glucometru a fost chiar ‘tandea pe mandea’ :)

*cind se trece repede de la gl normala la cea de hipo sau invers dexcomul poate  fi ‘ametit’ de aceste variatii si noi am ales sa verificam si cu glucometru. Dexcomul ramine oarecum in urma neputind face fata modificarilor prea rapide

*pentru a lipi mai bine senzorul noi folosim un lipici numit skin tac. In Romania nu am auzit sa se gaseasca iar noi am rugat niste prieteni sa ni-l aduca din America, cumparat fiind  pe e-bay. Un link unde puteti vedea preturi este acesta

  http://www.americandiabeteswholesale.com/product/torbot-skin-tac-liquid-adhesive_1184.htm?source=NexTag&zmam=69792428&zmas=1&zmac=4&zmap=50000MS407 

 

Skin tac

Alina, sper ca precizarile si linkul vin ca raspuns la intrebarea ta. Oricum ‘vorbim’ pe mail si daca nu reusesti sa-l cumperi o sa-ti trimit un pic dintr-al nostru.

Referitor la un alt lipici pentru Dexcom am primit urmatorul comentariu de la Tatiana care momentan locuieste in Italia si care zice: Pentru a prinde senzorul mai bine folosesc un lipici Fixomull strech, costa 11 euro, si e foarte bun. Il puteti achiziona si din Italia. Daca cineva are nevoie contactati-ma si va pot ajuta, sunt niste lipiciuri utile, mai ales in perioada de vara. Fetita mea are 2 ani jumate, pielea respira bine si nu face alergii.  O puteti contacta pe tanitach@yahoo.com

*pentru a dezlipi senzorul  noi folosim alcool izopropilic cumparat de pe ocazii.ro.

*cateterul senzorului nu este mai gros decit un fir de par

*pina acum am vazut senzori montati pe antebrat, pe fese in patratelul de sus spre exterior -stiti voi acolo unde facem injectii  si cam in aceeasi zona dar dusa cumva la extrem sub curea. Desi locul recomandat de specialisti este pe burtica inteleg ca sensorul se poate monta in locurile alocate insulinei.

*cel mai scary feeling este cel dat de cele doua sageti in jos aparute pe display, mai ales cind se porneste de la valori de 100 si mai ales dupa ce am trecut prin fazele acelea  nasoale de hipo

*dexcomul nu scoate glucometru  cu al sau teparus din viata noastra. Scopul unui senzor de glicemie continuu nu trebuie sa fie ‘hai sa scapam de intepaturile din singe’ ci o mai buna monitorizare a glicemiei ce in final va avea ca rezultat o mai buna glicozilata deci un dulcinei mai putin predispus complicatiilor pe care diabetul le poate da.

*facind comparatia intre durata de viata a lui Seven Plus si G4 sunt un pic dezamagita de costurile suplimentare ce vor aparea cind transmitatorul  va ceda. Daca prietenii nostrii folosesc Seven plus de 2 ani fara probleme alti prieteni nici n-au apucat bine sa se bucure de deliciile lui G4 ca dupa 8 luni de folosinta au trebui sa umble la pusculita pentru un alt transmitator.

*atentie la unitatea de masura: trebuie de fie mg si nu mmol.

*o intrebare aparuta intr-o discutie cu un tatic de dulcinel este daca nu cumva achizitionarea transmitatorului cind acesta trebuie inlocuit trebuie sa se faca din aceeasi zona geografica. Adica daca l-am luat din America tot din America trebuie sa luam si noul transmitator. Sau daca kitul  l-am luat din Europa nu stiu daca merge sa cumparam noul transmitator din America….  Habar nu am cum este cu sistemele acestea de emisie-receptie pe diferite zone georgrafice insa cind ma voi lumina voi reveni  cu detalii pe acest subiect.

Cam atit pentru astazi insa postarile despre noua noastra ‘jucarie’  vor continua…

Ca orice dulcinel trecem si noi   prin glicemii  rele, foarte rele, bune, foarte bune sau chiar excelente.

Ce bine ar fi insa daca de fiecare data ne-ar iesi figura ca in aceasta minunata imagine, nu-i asa?

poza dexcom

Glicemii bune (lineare :) ) va doresc.

 

Acum 15 minute a intrat  la moderat  comentariu Laurei -mamica de dulcinel pe nume Tudor. Pentru ca povestea este una foarte complexa si consider ca merita cunoscuta de catre toti cititorii blogului meu  dar nu stiu daca toti acorda importanta tuturor comentariilor de pe blog,  am zis ca cel mai bine este sa o aduc direct in atentia voastra prin aceasta postare.

Ce este mai dureros oare: sa fii socat & distrus de vestea dignosticului de debut in diabet sau in perioada de predebut fiind sa astepti cu teama si infrigurare  ziua x cind diabetul isi va intra in drepturi iar dulcinelul va face prima injectie/piscatura de insulina ?!

Cum ar fi fost oare viata dulcineilor nostri daca  ar fi venit  pe lume acum…  sa zicem 30 de ani…  Citind rindurile de mai jos marcate de mine cu albastru si gindindu-ma apoi la Aida mea am murit ca sa zic asa si am reinviat. Doamne cit de norocosi suntem totusi… Asta parca vine in completarea  postarii mele anterioare.

Cit de important este ce mincam si cum asociem  alimentele?!  Recunosc ca acesta este un domeniu nedisecat inca in detaliu de mine asta desi pe cit  posibil incerc sa-i dau Aidei hrana sanatoasa. Zic sa nu amintesc aici de feliutele de salam de sibiu ‘scapate’ pe alocuri -nu-i asa doamna doctor :) ?!

Cit de importanta este  echipa parinte-dulcinel-medic diabetolog?  Eu  sunt convinsa ca asta face de fapt diferenta dintre o viata normala si sanatoasa  si una scapata de sub control si plina de nelinisti si inhibitii, si stiu ca in America se pune foarte mare pret pe acest trio. Amintind de asta, repet pentru a nu stiu cita oara ca noi facem parte dintre cei norocosi. Citind povestea lui Tudor si a parintilor lui ma bucur  tare mult  sa aflu ca si in alt colt de Romanie exista medici  cu suflet mare  care stiu cum sa-si faca meseria. Felicitari echipei medicale de la Cluj care ne da speranta ca intr-o zi vom vedea luminita de la capatul tunelului si in Romanica noastra.

Cit de important este sa explorezi toate optiunile care le-ai putea avea sau cit de important este ca medicii care te au in grija nu numai sa-ti raspunda la toate intrebarile dar si sa-ti dea informatii de ultima ora si nu sa-ti zica ”dar de ce vreti  dna Toma sa stiti  toate astea ca nu va ajuta oricum la nimic?”

Despre toate astea in  povestea Laurei si a lui Tudor care astazi implineste un anisor de la debutul in diabet. Capul sus Laura si suntem alaturi de voi si abia astept sa va cunosc:

Salutare Ioana si salutare tuturor mamicilor de dulcinei.
Imi cer scuze ca, desi am primit in noiembrie invitatia de a scrie cateva randuri in legatura cu perioada de debut, nu am reusit s-o fac in timp util. Mai intai m-am lasat pe tanjala, spunandu-mi ca mai e timp si trebuie sa gasesc o zi in care sa am dispozitie pentru asa ceva, apoi a racit Tudor, dupa care am preluat eu raceala complicata cu o bronsita, si uite-asa cand m-am uitat pe site am vazut ca deja postarile erau facute.
Atunci mi-am zis ca, daca tot am intarziat, voi scrie aceste randuri in 10 ianuarie, cand se implineste un an de cand Tudor face insulina. Da, acum un an , in 10 ianuarie 2013, Tudor facea prima injectie cu insulina.
Dar povestea a inceput mai demult, si anume in iune 2012, cand am sesizat ca Tudor se trezeste cam des noaptea sa faca pipi. Au fost cam 3-4 nopti in care s-a trezit de 2 sau de 3 ori, apoi o noapte in care s-a trezit de vreo 4 ori. Intrucat si sotul meu are diabet tip 1, ideea inspaimantatoare mi-a incoltit imediat in minte. I-am comunicat si sotului si unei prietene care  e medic, am sunat si la medicul pediatru-diabetolog ( singurul din Sibiu) insa doamna doctor era plecata in Germania, asa ca am decis ca a doua zi dimineata sa-i facem un test cu glucometrul. Toata ziua respecitva am avut o neliniste innebunitoare, toate temerile mele (pe care le mai lasasem la o parte in ultimii ani) ca baietelul meu ar putea mosteni diabetul au revenit cu o intensitate chinuitoare. Stiam ca , statistic, riscul este de 5 % ca un copil cu un tata cu diabet tip 1 sa faca la randul sau boala, iar procentul acesta de 5 % nu pare, la prima vedere asa mare. Speram si aveam incredere ca ne vom afla in ceilalti 95% sau macar ca nu va face in copilarie…
Dimineata urmatoare am facut un test din deget ( cu mare greutate, caci Tudor nu ma lasa nici sa-i dau cu apa de mare in nas) in conditii de mare stes si pentru noi si pentru copil, care plangea si se zbatea, si a iesit 135… Am simtit cum se crapa pamantul sub mine si ma inghite cu totul. M-am asezat la laptop si am inceput sa caut informatii pe internet… si am inceput sa sper ca poate e doar o situatie provizorie, sub influenta unui tratament cu glucocorticosteroizi (pentru tuse spastica) pe care tocmai il incheiasem, incercam sa ma agat de orice fir de ata.
Apoi am zis ca mai repetam si adoua zi dimineata testul. In ziua aceea l-am lasat pe Tudor sa manance normal, chiar si dulce ( implineam eu si sotul meu 10 ani de casnicie si aveam pregatit un tort – dar nu am mai sarbatorit asa cum planuiseram) , iar a doua zi dimineata cu inima cat un purice am repetat testul – 145.
Am inceput sa ma interesez in stanga si in dreapta, am intrebat o doctorita pediatra de la Urgenta cum as putea sa-i fac glicata. Tudor e foarte sensibil cand e vorba de luat sange, aveam o experienta mai neplacuta din trecut, asa ca nu am prea avut incredere sa-l duc la un laborator privat unde nu stiu cata experienta au asistentele la recoltari sange de la copii, asa ca tot asistentele de la spitalul de pediatrie mi se pareau mai pricepute. Doctorita de la Urgente mi-a spus ca, din pacate, hemoglobina glicozilata la Spitalul de Pediatire se face doar o data pe luna, cand se strang mai multi copii.Or eu aveam nevoie sa stiu rezultatul urgent, deja incertitudinea asta ma omora! In cele din urma am facut rost de o asistenta din pediatrie care sa-i recolteze sange si de o pila la un laborator privat unde sa mergem cu fiola si sa ne dea rezultatul intr-o ora. Pe vremea aceea nu stiam ca se poate face hemoglobina si din degetel , si nici nu stiu daca am fi avut un asemena aparat la vreun medic din Sibiu.
Asadar, urmatoarea dimineata am recoltat sange si am trimis urgent la laborator, am facut si test din deget si a iesit glicemia 105, iar in aproximat 2 ore am primit si rezultatul laboratorului: hemoglobina glicozilata 7,3, iar glicemia serica de dimineata 93. Am crezut ca a cazut cerul pe mine, pur si simplu. Pracitc si ultima farama de speranta se spulberase.
Intre timp o cunostinta facuse rost de numarul de telefon al unei doamne doctor diabetolog din Cluj, sa sunam daca ne poate primi acolo. Asa cum spuneam singurul medic diabetolog din Sibiu era in Germania pentru cateva zile, iar daca ne internam la Sibiu am fi fost preluati de un pediatru , dar nu cu supraspecializare in diabet. In plus de asta, la Sibiu nu aveam voie sa stau in spital cu copilul ( doar mamele care alapteaza), ceea ce din punctul meu de vedere era inadmisibil. Tudor e foarte atasat de mine, dormim noaptea amandoi, de cate ori e bolnav stau alaturi de el si-l ingrijesc si consolez, asa ca ar fi avut un soc foarte puternic sa fie lasat in spital cu niste straini. Si nici eu nu as fi putut sa nu fiu cu el, cred ca as fi innebunit.
Am sunat , fara prea multe sperante ca putem fi primiti repede, la Cluj, insa am avut placuta surpriza sa descopar la celalat capat al firului o voce calda si amabila, care m-a ascultat cu atentie si mi-a zis ca ne asteapta cat de repede la Cluj, ca urmeaza sa vada daca nu cumva nu e Mody 1 sau Mody 2 – nu prea intelegeam eu atunci ce e asta…
Ne-am facut bagajele, am luat trimitere de la medicul de familie, si am plecat la drum cu un copil care are si rau de masina.
Tot drumul aveam in minte experienta relatata de sotul meu de la debutul diabetului lui, la 12 ani – cand nu exista glucometru, nu se facea glicata, perfuzia nu avea branula ci ramanea in vena acul, nu erau pen-uri ci seringi ce trebuiau fierte, insulina porcina, regimul era militaresc, i s-a spus in spital ca daca manaca dulce moare, cand totul insemna doar restrictii, restrictii, restrictii, cand un mare nume din domeniu ( el fiind internat la Bucuresti) le-a dat parintilor sperante de vindecare in perioada de remisie pentru a prime in continuare plicuri consistente, iar la momentul terminarii remisiei le-a explicat ca e din cauza ca l-a speriat un alt copil din salon, ca altfel isi revenea, cand copiii cu diabet erau internati priodic in spital pentru perioade destul de lungi, sportul era interzis, emotiile de orice fel interzise….
Am ajuns la Cluj, unde, spre deosebire de alte persoane care au scris  ca au avut experiente neplacute la internare – in alte orase, am fost primiti foarte bine – aveam senzatia ca personalul de pe sectie stia de venirea noastra si erau pregatiti cu tot ce trebuie ( probabil doamna doctor ii instruise). AM fost luati repede, la analize, teste, ametitor de repede pentru mine care inca nu reuseam sa ma dezmeticesc si cateodata aveam impresia ca nu e viata mea ci doar un vis urat ce mi se intampla. La Cluj am stat internati 2 nopti, ni s-a stabilit un regim de 190 hc pe zi si ni s-au facut teste din degetal frecvent. Ni s-a explicat despre diabetul Mody, despre anticorpi ( pentru care ni s-a recoltat sange si s-a trimis in Germania), despre posibilitatea de a face niste teste genetice la Londra in cazul in care nivelul anticorpilor din sange nu confirma forma autoimuna a diabetului, ni s-a raspuns la intrebarile legate de Diamyd, de pompa, de transplant, de celule stem si la orice intrebare de-a noastra ( mai realista sau mai fantezista). Gliemiile lui Tudor dimineata erau bunicele, apoi la doua ore de la masa 200-250, apoi la 3 ore cam 90, dovada ca pancreasul mai functiona, dar ma incet. Doamna doctor a concluzionat ca administrarea de insulina ne-ar cauza hipoglicemii, si am observat ca repartizand carbohidratii si lasand minim 3 ore intre mese, glicemiile sunt rezonabile. Asa ca ne-a lasat acasa, cu regim ca la diabetul tip 2 , cu administrare de Diavit 3/zi si vit D 1000, cu obligatia de a verifica glicemiile si de a tine legatura cu dansa prin tel si mail.
Am plecat din spital cu un amalgam de sentimente- teama nu disparuse, dimpotirva parca ma simteam mai in nesiguranta in afara spitalului, stiam ca urmeaza sa debuteze efectiv diabetul dar nu sitam cand… Am decis sa ne acordam un pic de ragaz si sa mai ramanem o zi in Cluj, sa ne plimbam in Gradina Botanica si in Mall, sa luam o gura de oxigen.Inainte de apleca insa l-am vizitat pe dl.dr. Morar chiar la micul sau laborator unde produce Diavit-ul, care a incercat sa ne dea speranta ca vom putea evita insulina si ne-a expus niste teorii pe care le-am luat sub beneficiu de inventar, dar mice expoerienta afost per anasamblu benefica – am primit o lectie depsre alimentatia naturala – cu argumente foarte solide impotriva carnii de pui din comert si a altor produse.
Ne-am intors acasa hotarati sa facem tot ceea ce putem sa prelungim cat mai mult aceasta stare – imi venea sa fac ceva sa opresc timpul in loc. Am inceput sa fac rost de pui si vitele de la tara, sa elimin monoglutamatul din alimentatie , sa reduc drastic nitritii – devenise aproape o obsesie.
Cam in perioada asta am descoperit  si acest site si am laut legatura cu Ioana, care mi-a raspuns cu multa caldura si a i-a povestit si domnei doctor Vlaiculescu despre noi. In scut timp am primit un mail intitulat “bun venit intre prieteni” din partea doamnei doctor, gest care ma- impresionat profund, obisnuita fiind cu abordabilitatea foarte sczuta a medicilor din Sibiu, care, marea majoritate cand li te adresezi, iti vorbesc asa, oarecum peste umar, pe picior de plecare, vizbil deranjati.
Intre timp, am sperat, pana a venit rezultatul anticorpilor din Germania, ca e vorba de Mody ( desi am simtit-o pe d-na doctor din Cluj cam sceptica -probabil peptidul C nu avea o valoare suficient de mare pentru a avea asa mari sperante la Mody) – dar n-a fost sa fie, forma autoimuna a fost confirmata de nivelul crescut al anticorpilor specifici diabetului tip 1.
N-am stat cu mainile in san, ci am scris si unei clinici din Heidelberg, Germania, gandindu-ma ca poate exisat vreo solutie – nu sa ne videcam, ca eram constienta ca nu se poate – dar sa intarziem cat mai mult debutul.Aveam banutii stransi pentru apleca acolo, daca era nevoie, insa au fosat amabili si corecti, mi-au cerut toate actele medicale traduse, le-am trimis prin mail, acolo au fost analizate de o echipa de medici care , in mod obisnuit, analizeaza solicitarile primite si-ti spun daca pot face ceva pentru tine su nu – iar raspunsul a fost ca nu se poate face mai mult la ei decat s-a facut deja in tara. Ma asteptam la raspunsul asta, dar am vrut sa ma asigur ca fac tot posibilul pentru copilul meu, mai ales ca am descoperit diabetul intr-o faza incipienta.
Cam 6 luni a durat perioada asta, fara insulina. La inceput de testam zilnic, apoi vazand ca lururile merg oarecum la fel, mai rar, la cateva zile, uneori dimineata, alteori dupa mese. Dulcele era permis in cantitati mici, la sfarsitul meselor complexe, pentru incetinire absorbtiei, niciodata pe stomacul gol, nici macar sucul natural de fructe. Intre timp m-am documentat foarte mult, am citit acest site cuvant cu cuvant, si marturisesc ca, de cate ori ma apuca deznadejdea, citeam randurile Ioanei care imi dadeau optimism si incredere ca se poate trai si cu diabet, ca baietelul meu poate avea o viata fericita si completa si in situatia in care ne aflam. E greu, sa stiti, si sa fii constient ca ti se va intampla lucrul asta, dar sa nu stii cand si sa te macine grija cum va recationa copilul la tot ce inseamna viata cu diabet, incertitudinea e cumplita.
In ianuaie 2013, dupa o gustare de dupa-amiaza, l-am vazut pe Tudor mai apatic decat de obicei, plus ca a mers de vreo trei ori intr-o ora la toaleta. In inima mea s-a instalat teama ca pana aici ne-a fost. Am astepat sa treaca 2 ore de la acea masa si… glicemia 305. Am pus mana pe telofn si am sunat la doamna doctor dela Cluj, am scris mail domnei doctor Vlaiculescu…am facut bagajele si ne-am pregatit de plecare. Internare la Sibiu am exclus-o din star, e de neconceput pentru mine ca un copil sa treaca prin asa ceva fara sa o aiba alaturi pe mama lui. Doamna doctor Vlaiculescu ne-a incurajat si ne-a invatat ce sa facem sa-l tinem stabil pana ajungem la Cluj, a doua zi. Am redus hidratii la jumatate si nu i-am dat sa manance gras.
A urmat reinternarea la Cluj, unde din nou am fost primiti cu caldura. De cum am ajuns am intrat in vartejul procedurilor, inclusiv perfuzie de data asta, cu un pic de insulina. Glicata era buna: 6,8 – dovada ca ne-a mers destul de bine in ultima perioada.A urmat si prima injectie cu Actrapid – tin minte ca eram multi oameni de fata – eu , sotul meu, doctorita, astenta…. Pentru mine a fost cam repede, parca nu eram pregatita, am impietrit efectiv. Tudor, evident, a inceput sa tipe si sa se zbata, a trebui t tinut de doi oameni , a fost coplesitor. Dupa asta am inceput sa-i explicam si eu si sotul meu ca e doar o piscatura ( aveam expresia pregatita – de la Ioana), ca nu doare mai mult decat o piscatura de tantar, si, daca sta cuminte, nu va mai fi nevoie sa-i ia sange din vena. La umratoare ainjectie a fost un pic mai cooperant, apoi a devenit chiar curajos. Prima zi a trecut iar eu am fost ca paralizata apropae intreaga zi. L-am avut mereu si pe sotul meu aproape, a stat si el cu noi in spital peste zi, iar noaptea dormea la un hotel din apropiere. A doua zi m-am mai adunat, copilul se mai linistise si el. Nu am stat mult in spital, doar vreo 4 zile, in a 5-a zi am fost externati, nu inainte de a sta de vorba cu doamna doctor si  descoperi impreuna cu dansa ca diabetul nu inseamna in ziua de azi, restrictie severa, ci ca, datorita tipurilor de insulina existente si a posibilitatilor de verificare a glicemiei, exista foarte multa adaptabilitate si ne-a invatat cum sa ne adaptam programului de gradinita, cum sa procedam la petreceri, in situatii neprevazute, ne-a invatat ca e important ca copilul sa nu simta diferente intre el si celilalti copii datorate acestei afectiuni…. Am plecat cat de cat optimisti din Cluj, nu inainte de a ne mai rezerva acolo doua zile de vacanta.
La scurt timp, in februarie , am fost si la Bucuresti la domana doctor Vlaiculescu, cu care am stat de vorba pe indelete si ne-a invatat multe lucruri. Ceea ce mi-a placut la dumeaei este ca nu doar iti spune ce sa faci, ci si de ce sa faci asa, astfel incat ajutorul nu este doar de moment, ci te ajuta sa stii sa iei decizii singur si in viitor, in situatii similare. De atunci ne-am imprietenit si tinem legatura, am mai fost la consultatie si in octombrie. Tot cu ajutorul dumneaei am facu trecerea de la Levemir la Lantus, dupa ce am concluzionat ca Tudor ar avea o alergie la Levemir, impreuna cu dumneai am gasit si solutia pentru glicemiile foarte mari de la miezul noptii.
Ii multumesc mult pentru sprijin si pe aceasta cale, ii suntem foarte recunoscatori si ii multumim si Ioanei fiindca a facilitat aceasta legatura.
In incheiere cred  si eu ca e bine sa fim recunoscatori fiindca avem in tara toate tiprurile de insulina, exista glucometre si testele sunt mai accesibile decat acum 7-8 ani, ca a apartu Dexcom-ul si cred ca in urmatorii 5 ani se vor mai ieftini si consumabilele pentru acest senzor, ca aveam posibilitatea sa le oferim copiilor nostri o viata fericita

In viata trebuie sa alegem care  parte a paharului vrem sa o vedem.

Astazi vreau ca, impreuna cu voi, sa vad partea plina si anume sa ne amintim cit de norocosi suntem  ca medicina a evoluat si continua  sa evolueze si, in ciuda  lipsurilor si frustrarilor date de societatea medicala romaneasca,   copiii nostrii pot avea o viata NORMALA.

Luind-o pe firul istoric prezentat de  dLife Diabetes Museum aflam ca   primele mentiuni  referitoare la simptomele  diabetului au aparut pe un papyrus egiptean in anul 1552 inaintea erei noastre. Se pare ca primul symptom ce a indicat o disfunctie a organismului a fost polyuria -urinarile frecvente,  iar prima dieta indicata a fost pe baza de fructe, cereale  si miere.

Numele de diabet – ‘diabetes’ apare  mentionat pentru prima data in Egipt de catre Appolonius care a observat ca anumite persone elimina (prin urina) mai mult lichid decit  pot bea – ‘to go trough’ .

Primele teste chimice sunt legate  de prezenta glucozei in urina si au aparut in anii 1800.

Un  moment crucial a fost in 1869 cind Paul Langerhans, un student la medicina de origine germana, descopera ca celulele pancreatice sunt de doua tipuri: unele secreta  sucul normal pancreatic  iar celelalte s-a dovedit in anii ce au urmat  ca secreta insulina.

Cu siguranta insa  ca cel mai important moment in toata istoria diabetului ramine descoperirea insulinei.

Desi este o intreaga  controversa mondiala  cine este de fapt adevaratul descoperitor al insulinei eu una nu pot  decit  sa le fiu recunoscatoare tuturor celor trei oameni mari  mentionati in scriptele de specialitate, si nu doar lor  ci multor altora care si-au adus aportul.

Noi, romanii,  spunem ca cel care cu adevarat a descoperit insulina este  Nicolae Paulescu (30.10.1869 – 17.07.1931) – unul dintre cei mai mari fiziologi romani ce a facut cercetari importante asupra structurii splinei, asupra fiziologiei normale si patologice a pancreasului endocrin, asupra mecanismelor de producere a febrei. A preconizat o metoda originala de extirpare experimentala a hipofizei.
Paulescu urmat facultatea de Medicina de la Paris, obtinand trei doctorate – în medicina, în stiinte si în chimie biologica.
In 1900 s-a intors in tara, ca sef al catedrei de Fiziologie al Facultatii de Medicina.
In urma cercetarilor sale, a descoperit insulina – hormon  extras din pancreas si folosit impotriva diabetului – considerata cea mai importanta descoperire medicala din secolul XX. Prof. Paulescu o numise pancreanina.

Studiile sale asupra descoperirii insulinei – sustinute la Bucuresti în acelasi an – au fost publicate in 1921, in revista Comptes Rendus Hebdomaderes des Seances et Memoires de la Societe de Biologie de Paris.

La 10 aprilie 1922 a obtinut brevetul de inventie cu Nr. 6255, acordat de Ministerul Industriilor si Comertului din România.
Se preciza ca pentru a putea fi întrebuintata cu folos în tratamentul diabetului la om, pancreina trebuie sa fie preparata în mari cantitati, ceea ce necesiteaza un mare capital…

‘Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care injectata în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecatoare a simptomelor diabetului. ‘ – spunea prof. Nicolae Paulescu.

In 1922, medicul Fr. Grant Banting si biochimistul Ch. Herbert Best din Canada au anuntat descoperirea insulinei, si au primit, in 1923, Premiul Nobel pentru fiziologie si medicina pentru meritul de a fi descoperit insulina.

Se pare ca motivul pentru care  lumea medicala i-a anulat paternitatea asupra celei mai importante descoperiri medicale a secolului XX  au fost  opiniile sale crestine, considerate de unii anti-semite si anti-masonice.

Odata insulina descoperita, motoarele industriei farmaceutice   s-au activat la capacitate maxima iar astazi copiii nostri au sansa la viata.  Mai mult decit atit,  in lumea asta larga se gasesc tot felul de device-uri care sa ne ajute. O prezentare a citorva se regaseste in postul de  aici.

Si acum va las sa calatoriti in timp cu cei de la  dLife Diabetes Museum.

 

De doua zile, de  cind am aflat de el, citesc cu mare placere blogul Diabet fara complicatii. Este blogul unei tinere mamici diagnosticata cu diabet in iarna lui 2011. Si pentru ca Ianuarie este luna in care  viata ei s-a schimbat, ma gindesc ca i-ar prinde bine un gind de incurajare, asa ca va rog daca gasiti un minutel liber lasati-i un comentariu pe blog.

Nu o cunosc pe Betica, asa cred ca se numeste mamica dulce de care va spun, sau cel putin asa se semneaza, insa ma bucur ca am descoperit blogul ei si promit ca de acum incolo sa fiu cititoarea ei fidela.  Era o vreme cind citeam cu mare placere si alte bloguri ce aveau ca subiect diabetul insa una dintre dulcinee si anume Corina a plecat in Germania  si a renuntat la blogul in limba romana, Zuzulica s-a lasat pe tinjeala ‘raminind in grafic’ de aproape un an de zile, cu blogul Ruxandrei nu stiu ce s-a intimplat ca nu mai reusesc sa-l accesez, iar forumul s-a pierdut din pacate oarecum pe drum. Dragos Bucur m-ai salveaza situatia postind nu atit de des  pe cit mi-as dori insa pe el il iertam intrucit este singura voce dulce din peisajul public.

In concluzie, bine te-am gasit Betica, glicemii bune iti doresc si la cit mai multe postari.

Voi ce alte  bloguri ‘dulci’ ati mai descoperit?