Archive for November, 2011
Acum ceva timp scriam despre Valentina, o tinara din Timisoara greu incercata de soarta. Pentru ca nu au casa, Valentina si fetita ei de 4 ani sunt nevoite sa stea in chirie. Din neferice parintii Valentinei sunt decedati iar tatal fetitei nu recunoaste copilul. Valentina este o fata isteata ce a terminat Dreptul dar care are nesansa de a trai in Romania. Motivul pentru care a renuntat la jobul de grefier de la tribunalul din Timisoara a fost programul si faptul ca nu avea cu cine sa o lase pe micuta. De atunci incearca tot felul de joburi care sa-i permita si un pic de timp cu cea mica.
De la acest post si pina astazi s-au intimplat multe. Urmare preluarii acestui caz de citiva oameni buni dintre care ii amintesc aici pe Nina -prietena cu toane , Cristi Manafu , Andrei Crivat, Alexandru Bleau, am reusit sa stringem banii de chirie pentru citeva luni , bani ce ziceam noi la acea vreme ca o vor scoate din iarna. Toate bune si frumoase, pina astazi Valentina a reusit cumva sa supravietuiasca la limita unei vieti decente. Desi cantina unde lucra si-a inchis portile ea a reusit sa se angajeze ca ospatarita la o pensiune din Timisoara a unor italieni, iar in Octombrie parea chiar ca viata ei va intra pe un fagas mai bun. Patronii italieni au recomandat-o unei alte pensiuni de data aceasta din Italia, pensiune la care urma sa mearga sa munceasca pentru 2 luni pentru un salariu de 1200 eur/luna. Va dati seama ce bucurie pe Valentina , ca in preajma sarbatorilor sa aiba peste 2000 eur in mina?! Dar cind n-ai noroc, n-ai noroc si basta. Nici n-a ajuns Valentina noastra bine in Italia ca necazul a si venit. Intr-una din zile patronii italieni au gasit-o lesinata pe podea, au dus-o de urgenta la spital unde a fost supusa unei interventii chirurgicale. Ce a urmat este lesne de inteles, Valentina a fost nevoita sa se intorca acasa proaspat operata si fara un chior un buzunar. Noroc ca are chiria pe Decembrie platita ca altfel nu stiu ce ar fi facut. O problema reala in aceasta perioada o constitue pentru ea hrana. Este foarte trist sa auzi ca cineva se bucura de o simpla bucata de piine, iar ca deliciul unui copil il constitue grisul cu lapte (eu una cred ca as innebuni daca tot ce i-as putea da bun copilei mele ar fi doar grisul cu lapte, iar pastele simple doar fierte cu sare ar constitui masa principala). Iata isa, ca intr-o perioada in care deja ne gindim la sarbatorile de iarna, raza de speranta vine din partea acelorasi oameni cu suflet: dna. toane si dl. Manafu. Multumesc tare mult oameni buni. Marti vor lua drumul spre Timisoara, niste hainute si cizmulite atit pentru cea mica dar si pentru Valentina, insa si multe de-ale gurii care sa le mai inveseleasca zilele unpicut.
”Pentru mine, ca mama a unui copil bolnav de diabet zaharat insulinodependent este o boala, si inca una grava , ce da complicatii grele.
Pentru Alex, baietelul meu in varsta de 4 ani si jumatate este un mod de viata, deocamdata , mai tarziu va constientiza si el care-i mersul cu diabetul.
« Mami, de ce Nico mananca vata de bat, nu stie ca nu-i buna ? Dar de ce bea suc cu zahar, nu stie ca ii creste glice ? Cristi de ce se plimba cu bicileta mai mult decat mine ? Nu face hipo ? » – intrebari carora a trebuit sa le gasesc raspunsuri cat mai convingatoare si reale totodata.
Spun reale , pentru ca este cumplit de greu sa explici unui copil ca are diabet, ca TREBUIE sa faca insulina si mai ales DE CE….ca trebuie sa manance cantarit, ca inainte de masa TREBUIE sa se intepe in degetel pentru glicemie…..
Am folosit expresia « cumplit » in randurile de mai sus si as avrea in continuare sa va explic un pic de ce….
Alex s-a imbonavit de diabet cand avea nici un an de zile, mai exact la varsta de 11 luni.
Cum ii puteam spune la acea varsta ai diabet ??!! sau sa ii vorbesc despre carbohidrati , glicemie, hipo sau hiper…
Doar eu stiam , cat de cat si incercam din rasputeri in putinul timp pe care il aveam atunci cand dormea sa invat , sa pricep acesti termeni noi pentru mine . Trebuia sa invat sa dau piept cu diabetul intai eu, sa il tin in frau, pentru ca puiul meu sa sufere cat mai putin sau aproape deloc….. si apoi el….pentru ca era inca mic ….
In timp pentru Alex, care acum are 4 ani si jumatate, toate acestea ( glicemie, doar un cubusor de cioco dietetica sau injectiile zilnice cu insulina) au devenit lucruri realtiv normale si firesti pentru el , stie ca are diabet si trebuie sa faca insulina , sa manance cantarit si nu orice. Anormal i se pare ce fac alti copii de varsta lui care mananca haotic, dulciuri multe, fara masura.
In toti acesti ani de convietuire cu diabetul, ani in care viata noastra de familie a suferit schimbari radicale, mi-am dat seama ca un rol extrem de important in are familia, suportul parintilor prin increderea ce i-o ofera copilului in el, spunandu-i cat de special este. Ca este un copiul normal ca si ceilalti , ca poate servi si el ducliuri , insa in anumite momente ale zilei si catarite , etc. Acum dupa aproape 4 ani de diabet , imi dau seama cat de special este Alex. Daca primeste cadou o punga de dulciuri , el nu mananca fara sa intrebe ….’mami, am voie acum’ ?
Nu as vrea sa inchei povestea mea, inainte de a spune cateva lucruri si despre Centrul Medical Clinic de Evaluare si Recuperare pentru copii si tineri « Cristian Serban » din Buzias, un loc de vis , de care ma leaga o multime de amintiri placute ,as putea spune.
Un loc special, mirific, in care parintii merg la scoala si copiii la joaca .
Da, credeti-ma pe cuvant !
Prima data am ajuns aici in mai 2006 , Alex era micut , un an si cateva luni. Eram dezorientata , speriata , inspaimantata de acest diabet . La Buzias, am gasit sprijin ( medici , asistente , psiholog, oamenii de serviciu, de la bucatarie , d-na dietetician, pana si portarul) imi acordau atentie, imi raspundeau la tot ce intrebam , ma « oblojeau « pe mine. Un nimeni pentru ei , insa, din pacate, mamica unui copil cu diabet. Ei m-au invatat cum sa imi ingrijesc copilul, cum sa il educ , cum sa il fac sa inteleaga anumite lucruri si cum sa ii raspund la intrebari de genul ….de ce eu sunt altfel mami ?! M-au invatat cum sa ma imprietenesc cu diabetul….cum sa ii dau insulina cand are nevoie mai multa, sau cum sa il hranesc, dar mai ales sa nu il las sa isi faca de cap, ca altfel pune stapanire pe noi cu tot cu complicatii.
Centrul din Buzias, nu este numai o Scoala a Parintilor , ci si un loc unde se intalnesc tinerii si copiii cu diabet , se leaga prietenii de-o viata , se imparatsesc experiente , intr-un cuvant , toti sunt la fel, sunt EI , nu sunt marginalizati, nu sunt priviti ca niste ciudati care se inteapa toata ziua si mananca la cantar, doar pentru ca sunt OAMENII PRIN ALE CAROR VINE CURGE SANGE DULCE.
ANA MARIA BOGDAN
Mami de Alex, 4 ani si jumatate
Giurgiu
Mai 2009-05-19”
Acestea sunt rindurile scrise de o mamica de dulcinel (salut, Ana :)) pentru revista Fundatiei de la Buzias. Spuneam in articolul trecut ca eu cred ca societatea trebuie sa se schimbe incepind de la individ. Pe linga acei oameni pentru care deontologia profesionala sunt doar doua cuvinte fara sens, iata ca in lumea asta mare, mai exact in tarisoara asta a noastra exista si oameni care se straduiesc sa miste ceva, sa faca lucrurile sa mearga din bine in mai bine. Un astfel de om este Ana, o mamica de dulcinel ce a decis sa impartaseasca din experienta si trairile ei, oamenii aceia minunati care au pus bazele Centrului de la Buzias (sincer, pentru tara in care traim cred ca acest centru este un fel de SF a diabetologiei romanesti), oamenii care muncesc in acest Centru si nu in ultimul rind un astfel de om este si Mihaela noastra. Cind aud de astfel de lucruri imi zic ‘hai ma ca se poate, cindva o sa ajungem si noi o tara civilizata!‘
Iar acum Ana draga, daca ai intrat in hora sper sa mai joci cu noi si sa ne impartasesti cit mai multe din experienta ta. Deja ma gindesc la un articol despre senzorul pe care-l poarta Alex, despre cum a fost acesta primit si ce inseamna el in viata voastra. Ce zici batem palma? Devenim partenere de blogareala?
Iti multumesc tare mult pentru articol si sper la cit mai multe. Glicemii bune si multa sanatate lui Alex.
P.S. Fetelor nu mai aveti intrebari deloc? Hai ca mai sunt 2 saptamini pina pe 1 ale lunii urmatoare, iar doamna doctor este nerabdatoare sa ne raspunda.
Hhhmmm ziua mondiala a diabetului?! Ce-o mai insemna si asta? Pentru multi… doar o zi obisnuita de 14 Noiembrie , insa pentru cei cu singe
albastru dulce o ocazie de a se face auziti , de a spune …… dar mai bine sa vedem ce scrie Cori pentru ca oricit m-as stradui nu pot sa descriu asta mai bine decit a facut-o ea aici
346 milioane de oameni din intreaga lume au diabet, din acesti 346 milioane peste 1 milion sunt in Romania, iar dintre acestia approximativ 2800 sunt dulcinei aflati inca la virsta copilariei. Acum 4 ani si jumatate acest gen de rapoarte nu-mi spuneau nimic. Eram si eu o ignoranta printre multi altii. Din nefericire insa, in vara lui 2007 am devenit si noi parte a acestui numar, iar de atunci Aiduta mea draga ingroasa rindurile copiilor cu diabet juvenil. Au fost multe framintari si multe intrebari in acel moment trist din viata noastra, multe de ce -uri care astazi insa nu mai au nici o relevanta. Intrebari au mai ramas, dar am invatat sa traim cu acest diabet, am invatat sa zimbim din nou. De acum 4 ani si jumatate ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca ne-a scos-o in cale pe dna doctor Vlaiculescu, Mihaela noastra draga, care ne-a invatat cum trebuie sa avem grija de dulcinica noastra sa o tinem sanatoasa pentru ca in ziua in care marea speranta va deveni realitate, sa putem sa lucram pe un material sanatos.
Mi-as dori ca si in tarisoara asta a noastra sa fie cit mai multe Mihaele, cit mai multi medici priceputi dar si cu suflet mare. Anul trecut vedeam, si citeam in presa de acele conferinte cu baloane albastre in care toti pareau foarte binevoitori si intelegatori fata de pacientii carora li se adresau, insa eu intilnisem cu ceva ani in urma, dincolo de blitzuri si camere de luat vederi, una dintre aceste persoane ce-mi aratase o cu totul alta fata care, din pacate, l-ar intrista foarte tare pe Hipocrate.
Dar, sa speram ca incepind de la individ trecind apoi la grup, la colectivitate, in final societatea intreaga se va schimba. Pina atunci insa, impreuna cu Mihaela noastra incercam cu pasi mici dar hotariti sa miscam cite ceva. In primul rind am creat postul lunar: ”Noi intrebam, Mihaela (specialistul) raspunde” , doamna doctor raspunzind cu amabilitate si promptitudine intrebarilor venite de la mamicile de dulcinei sau chiar de la dulcineii insasi, apoi mai este si proiectul numit ”Academia mamicilor de dulcinei , proiect despre care puteti citi aici, siii.. mai avem inca ceva in lucru ce speram ca sa va finaliza la inceputul anului urmator.
Revenind insa la ziua de astazi, urez tuturor dulcineilor mari si mici multa, foarte multa sanatate, glicemii cit mai bune si foarte multa fericire. Pentru un zimbet si un strop de speranta va reamintesc de un articol mai vechi care ne arata ca SE POATE trai cu diabet mult si bine. Totu-i sa avem mare grija de noi. Momentul pancreasului artificial este aproape.
Si cum astazi este ziua evenimentelor albastre, va las sa admirati ‘operele noastre de arta’ ce au luat drupmul Statelor Unite spre un dulcinel , respectiv o mamica de dulcinel:
Ce-am mai facut noi si diabetul nostru in ultimul timp? Multumesc lui Dumnezeu, reusim sa convietuim foarte bine, chiar pacalindu-l (pe diabet binenteles) uneori.
Acum, mica mea dulcinica este scolarita de clasa a doua, tot atit de iubitoare de scoala (inca ) , mare amatoare de distractii , cumintica , isteata si la fel de vesela ca intotdeauna. Doamne cit de frumos ride omuletul asta! Cind simte ea ca nu si-a facut norma de veselie intr-o zi vine seara la mine si-mi zice: ”mami gidila-ma te rog” , asa ca ma conformez si incepem programul de jughineala.
*Dupa primele 2 luni de scoala, la sfirsitul lui Octombrie, ne-am bucurat si de o mini vacanta cu aer proaspat de munte. Am dat o fuga pina la Predeal intr-ul loc absolut minunat ce-ti ofera toate deliciile vietii: sauna, jacuzii, piscina, loc de joaca pentru copii si… bucatarie unde-i pot pregati in conditii optime masa si gustarile copilei mele. Aici rasfat total, trezit tirziu (gratie minunii ce poarta numele de Lantus), innotat in piscina pina ce copila avea degetelele crete. Hipoglicemiile le-am prevenit prin mini gustari luate pe scara piscinei Intre bucuriile acestei vacante se numara si plimbarile pe coclauri dupa resurse ce le vom folosi cit de curind pentru a manufactura obiecte pentru bazarul de Craciun, vizitatul Bisericii Neagre din Brasov unde minunata mea copila ne-a fost un mini translator din germana in romana (noi nu stim o boaba de germana dar ea este fascinata de aceasta invatind-o cu mare drag), mini excursia facuta la Trei Brazi. Ce mai, a fost o super mini vacanta. Mai vreeeeaauuuu!
*Simbata trecuta (cu citeva zile in avans) am sarbatorit cei 2 Gabrieli din familia noastra: sotul dar si dulcinica noastra care poarta si numele de Gabriela. S-a lasat cu veselie mare, baloane, karaoke, si… glicemii setate parca pe valorile 80-90 in conditiile in care pentru a nu face hipo i-am dat copilei sa bea cite o jumatate de pahar de suc in mod repetat, iar rapida de seara nici n-am mai facut-o. Tort ca de obinei.. nu a mincat deloc. Nu stiu de ce dar se pare ca domnisorica mea nu-i amatoare de acest desert. Dimineata urmatoare ne-am bucurat de o glicemie buna asa ca inca odata am reusit sa fentam diabetul si regulile lui stricte. Sa tinem cont insa ca noi suntem pe schema cu Lantus care ne protejeaza 24 de ore.
*Saptamina trecuta, avind informatia de la Cori care a scris atit de frumos aici , ne-am apucat de lucru si am confectionat 2 carti postale ce au luat drumul Statelor Unite catre un dulcinel dar si o mamica de dulcinel . Poze insa pe 14 Noiembrie cind vom sarbatori Ziua Mondiala a Diabetului.